V-am mai spus, de-a lungul timpului, că niciodată nu am lipsit de aici nejustificat, ori din cine știe ce motiv pueril. Cu toate acestea, zilele trecute chiar mă gândeam serios la cât de relaxant ar fi ca în cele două săptămâni de concediu de odihnă, despre care v-am tot povestit și pe care le aștept cu nerăbdarea unui copil de-o șchioapă, să nu muncesc nici măcar pentru pasiunea mea, adică nici măcar vouă să nu vă scriu.

Nu am terminat bine gândul, și ca un făcut, în această dimineață m-am trezit parcă lovită de tren. Am gâtul inflamat, mă dor articulațiile, capul și abia pot să mă concentrez. Și cu toate acestea, nu am putut să nu vă scriu, să nu vă dau de veste. Ziua de astăzi a fost grea, lungă și foarte obositoare. Sper ca mâine să mă simt îndeajuns de bine încât să corectez ceea ce bălmăjesc aici, la o oră mult prea târzie în noapte.

Sezonul virozelor este prezent, iar căldurile care urcă peste limită gradele din termometre nu fac altceva decât să ne amăgească. Este bine, dar parcă prea cald. Gheața și aerul condiționat mi-au fost cei mai buni prieteni în ultimele două săptămâni, însă nu știu ce am făcut de am ajuns să îi supăr într-atât de tare încât să mă rănească. Acum îmi este rău, stau pe marginea patului și mă plâng. Mi-este cald și aș bea ceva rece, însă corpul meu mă roagă să îl ascult.

Și nu știu cum sunteți voi când nu vă simțiți bine, dar eu sunt tare dramatică și plângăcioasă. Noptierele sunt încărcate de pastile, iar servetelele nazale sunt peste tot în jurul meu. Am nevoie de atenție, de ajutor, de îngrijire și…mai ales de răsfăț. Cred că reacționez astfel din dorința de îmi confirma că cei apropiați mie sunt dispuși să îmi ofere tot ce au ei mai bun atunci când eu nu am forța necesară. Altfel, nu îmi explic. Sau poate sunt doar mult prea dramatică și plângăcioasă.

Sincer? N-am inteționat să vă scriu atât de mult. Cu puțin noroc, mărturia mea chiar va vedea lumina tiparului. În curând începe weekendul (cel puțin la mine, poate că la voi a trecut deja), iar acesta este ultimul articol din săptămână. Revenind la ce vă spuneam la început, încă nu m-am hotărât ce să fac. Dacă mă urmăriți regulat, știți că am scris, chiar săptămâna trecută, un articol despre sindromul oboselii cronice. Și eu mă simt tare obosită. Nu știu, totuși, dacă m-a prins acest sindrom sau dacă m-a prins doar o răceală.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.