Când conexiunile dintre noi depășesc timpul, spațiul și când indiferent de cât de gros este stratul de praf depus pe amintiri, alegem să păstrăm în viața noastră oameni care poate nu mai sunt atât de prezenți cum au fost cândva, se poate spune că am ajuns la un nivel de maturitate pe care mulți dintre noi și-l doresc, dar pe care cu greu reușesc să îl obțină.

V-am spus de numeroase ori că firea mea este volubilă, că sunt o persoana expansivă și că una dintre cele mai mari calități pe care le am este ușurința cu care reușesc să comunic cu cei de lângă mine. Toate acestea au înlesnit, încă de când mă știu, procesul de împrietenire cu oamenii, astfel că ajunsă la douăzeci și șase de ani pot spune că am în jurul meu destul de multe cunoștințe și suficienți prieteni.

Mă atașez relativ repede de oameni și am tendința să îi păstrez alături de mine chiar și atunci când, poate, nu mai este cazul. M-am adaptat rapid la tot ceea ce a înseamnat viața de după liceu – și mă folosesc de această etapă pentru că o consider definitorie și, mai mult de atât, este cea în care considerăm că oamenii pe care îi iubim nu o să plece niciodată – astfel că, nu mi-a fost greu să accept că fiecare dintre noi are de acum alte responsabilități, alte nevoi, alte oportunități. Am păstrat legătura cu foarte puțini colegi, însă cred cu tărie că fiecare relație pe care am dezvoltat-o atunci m-a ajutat să devin omul care sunt acum.

Mai știți când obișnuiam să vă povestesc motivul pentru care aleg să abordez un anumit subiect? O făceam la începutul articolelor, tocmai pentru a vă ajuta să înțelegeți mai bine contextul și pentru a vă apropia de text. Astăzi o să fac acest disclaimer acum, undeva spre sfârșit. Eram o adolescentă răsfățată și capricioasă când am întâlnit omul care mi-a deschis ochii în fața stelelor. O fată matură, cu mult mai mare decât mine, însă cu un suflet mai copilăros decât al unui prichindel. Mi-a vorbit despre cer, despre astre, despre stele căzătoare, ba chiar m-a dus, de foarte multe ori, să le observ. Anii au trecut, însă, cumva, am reușit să păstrăm conexiunea noastră vie și chiar dacă nu mai suntem prezente una în viața celeilalte, am depășit, parcă, timpul și spațiul, iar stratul gros depus pe amintirea relației dintre noi două este, cred, un fel de praf de stele pe care nu doar că nu ne dorim să îl suflăm, ci pe care, mai degrabă, ne dorim să nu îl deranjăm în niciun fel.

Astăzi mi-a trimis un articol, atât. Dar știu că s-a gândit la mine, iar asta este suficient. Articolul vorbea despre stele, despre perseidele pe care le vom traversa în weekend, despre unde e bine să mergem pentru a le putea observa. Eu n-am avut nevoie de articole, eu am avut-o pe prietena mea. Vineri mă duc cu siguranță să le văd, nu mergem împreună, dar știu că în cazul în care voi vedea o stea căzătoare gândul meu o să zboare la ea, la cea care mi-a deschis ochii în fața stelelor.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.