Vara este aproape de sfârșit, iar mie nu mi-au ajuns valurile, bronzul, zilele libere sau sucurile reci. Aș mai fi vrut să o țin aici. Să o iau de mână și să o așez cuminte, să o rog să mai rămână. Să-i șoptesc că nu sunt încă pregătită să o las să plece și că mai vreau să mă bucur de ea. Să-i spun că nu m-am săturat nicicum de ea și că îmi doresc să mai stea – măcar puțin.
Nu mă surprinde cu nimic comportamentul meu. Întotdeauna am tras de lucrurile care voiau cu tot dinadinsul să se termine. Niciodată nu am acceptat încheierile bruște. Am avut nevoie de timp; de suficient timp încât să mă conving că am făcut tot ce s-a putut, de suficient timp încât să mă pregătgesc pentru ce va urma.
Am un mecanism de apărare bine format și multă vreme m-am întrebat dacă nu cumva acesta ascunde un soi de egoism extrem. Mi-am dat seama, însă, că mai toate mecanismele de apărare sunt, de fapt, comportamente egoiste – atitudini orientate spre conservare. Nu dau drumul dacă încă mă doare. Cam aceasta este regula numărul unu.
Am preferat, încă de când mă știu, să mă consum, să sufăr. Știți povestioara despre bandaj? Că în viață trebuie să tragi de bandaj o dată și bine, chiar dacă ustură tare, decât să dezlipești ușor, ușor și să prelungești agonia? Ei bine, eu am ales întotdeauna a doua variantă. Mi s-a părut mai sigură. Mai dureroasă, dar, cumva, mai potrivită mie.
Am plecat fizic când eram deja departe psihic, cu sufletul. Când deja nu mai durea, când acceptasem că s-a terminat. Așa mi-a fost mie mai bine. Cu greu au înțeles oamenii pe care i-am lăsat în urmă ce fac. Este, poate, cea mai egoistă, dar și cea mai benefică atitudine pe care de-a lungul timpului am învățat să o adopt. V-am mai spus despre mine că mă supără chiar și cele mai mici schimbări, astfel că am învățat că dacă reușesc să mă obișnuiesc cu ideea, le accept cu o mai mare ușurință și lejeritate. Și nu știu daca supărarea este sentimentul care mă încearcă, ci mai degrabă vorbim de o amestecătură de trăiri peste care stau așternute un freamă și un tumult greu de explicat.
Și mai am un secret. Nu am bine pus la punct un al doilea plan, însă știu, în adâncul sufletului și al minții mele, că mă voi descurca. Acum este încă vară și chiar dacă vara este aproape de sfârșit, iar mie nu mi-au ajuns valurile, bronzul, zilele libere sau sucurile reci, și chiar dacă aș mai fi vrut să mai rămână, o las să plece. Cine știe unde mă va aduce toamna?
Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.