Suntem mult prea grăbiți să judecăm oameni, situații și păcate. Mai ales ale altora. Superioritatea autoproclamată a celui ce condamnă se sprijină pe șubreda nevinovăție în care îi place să creadă cu tărie. Justițiari necruțători ai celor de lângă noi, am uitat să aducem mângâiere acolo unde plânsul tăcut al celui greșit caută sprijin la semenii lui. Trăim în dezbinare și idolatrizăm ierahizările de tot soiul, mai ales cele care ne aparțin. Împărțim injurii și aplauze, mai ales în acordul unanim al urii celor care gustă cu nesaț bârfa. Oameni care n-au făcut nimic cu propria viață știu perfect cum să o gestioneze pe a altora. Zâmbim bălos când auzim replici tăioase și gesturi radicale. Rapide, dacă s-ar putea. Uităm adesea consecința spusei sau a faptei. Greu de imaginat că vorbele ucid ca și tăcerile perverse.
Lipsiți de pacea interioară, luptăm aprig să instaurăm războiul de durată. Revoluția continuă căreia, mai devreme sau mai târziu, îi vom cădea noi înșine victime, va uita mult prea curând de ce a început. Dărâmăm totul: oameni, cariere și tradiții. Aceeași gură care lăuda frenetic puternicul zilei, varsă preaplinul blestemelor mocnite. Ieri bun, azi rău. Prietenia îngustată-n dușmănie aruncă încrederea în aer.
Pietrele rămân jos atunci când păcatul chiar te doare. Nu le arunci când știi prea bine că nu ești departe de cea care fusese prinsă în adulter. Ai evacuat rușinea din augusta-ți viață. Nu-i pentru tine recunoașterea smerită a greșelii. Nu te-njosești atât de mult încât să îți pleci capul când știi prea bine ce șerpi îți colcăie prin suflet. Imaginea, oglinda, self-iul sunt baza mincinoasă a ceee ce, de fapt, nu ești. Și ești atât de singur când nu te-admiră nimeni…
E multă dezbinare atunci când nimeni nu mai știe să iubească sau să ierte. Se spun cuvinte grele, se dau pe față taine. Spectacolul e-n toi. E timpul ca s-apară eroii de carton. Vechi iubitori de funcții, avizi după putere, cunosc morală multă, dar nu și pentru ei. Prostimea e-n delir. Așa a fost mereu. Se-nalță alianțe, se prăbușesc încrederi. Tatăl minciunii râde. Prea mulți îl depășesc în gândurile rele. Iar Celălalt, preocupat să Își reverse ploaia peste nedrepți și drepți, Își pregătește, totuși, înfricoșata-I Judecată. Iar cei care au plâns, vor râde-atunci. De-a dreapta stând, vor fi văzut pe-aceia care, deși ar fi putut să îi hrănească sau să îi îmbrace în haina cea dintâi a dragostei de frate, rămas-au orbi…

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „