De fiecare dată când mă gândesc la Dumnezeu, când mă rog Lui sau când pur și simplu ceva mi se întâmplă și simt nevoia, chiar și fugitiv, să Îl consult, îmi trec prin minte sute, mii de motive pentru care Îi sunt recunoscătoare. A suflat spre mine viață și S-a îngrijit să mă însuflețească cum nu se putea mai bine – perfect.

Mi-a pus în piept o inima mare, capabilă să cuprindă lumea toată, un suflet cald și sensibil – și la pachet au venit empatia, dragostea și curajul. Mi-a vorbit cu glas blând și M-a învățat, astfel, să vorbesc și eu la rându-mi. Pierd adesea din dulceața tonului Său, căci El m-a făcut într-un fel, însă mai apoi m-a făcut mama și în cele din urmă..eu.

Și după ce lucrarea interioară s-a apropiat de sfârșit, după așezarea într-o ordine divină a calităților cu care m-a înzestrat, după ce a pus în ființa mea tot ce I s-a părut că mi se potrivește mai bine, m-a îmbrăcat într-un corp pe care, mai târziu, l-am urât, l-am blamat, dar pe care, cu timpul, am învățat să îl iubesc. Tot El mi-a pus pe chipul angelic un zâmbet recognoscibil, caracteristic numai mie și mamei. Și-apoi M-a învățat să râd.

În facultate am discutat o teorie conform căreia ne naștem știind totul, uitam, iar pe parcursul vieții nu facem nimic altceva decât să ne readucem aminte, iar câteodată am impresia că chiar dacă nu știu cum arată Dumnezeu, L-am întâlnit cândva, poate atunci când m-a zămislit cu puterea Lui și când a făcut din mine un copil bun, iubitor și frumos, blestemat și binecuvântat totodată cu un suflet greu de înțeles.

Viața mi-a dat și mi-a luat cântărind totul într-un cântar imaginar, dar extrem de bine calibrat. Dar am rămas aici, aparent destinsă și plină de viață, fericită. Să fiu în ton cu rândurile de mai sus, nu pot să spun că-s mândră, căci mândria este primul dintre cele șapte păcate capitale – așa cum smerenia este cea mai mare virtute, însă sunt bucuroasă. Sunt bucuroasă că simt, adânc în sufletul meu, că oricât de tare m-aș îndepărta de „cum m-a făcut Dumnezeu”, mă reîntorc la mine ori de câte ori am impresia că mă pierd.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște