You are currently viewing NECAZURILE. SE PETREC SIMULTAN SAU SE ȚIN LANȚ? – ALEXANDRA MARINESCU

NECAZURILE. SE PETREC SIMULTAN SAU SE ȚIN LANȚ? – ALEXANDRA MARINESCU

Viața își urmează cursul firesc independent de încercările noastre disperate de a stopa, ori de a devia acest curs. M-am gândit de foarte multe ori la perioada în care mi-a fost dat să trăiesc și chiar dacă nu puține au fost momentele în care poate că mi-am dorit să mă fi născut într-un alt timp, într-o vreme în care oamenii erau mai buni, mai sinceri, privind în urmă, dar și contemplând prezentul, realizez că bucuria de a trăi aici și acum, precum și privilegiul imens care mi-a fost dăruit, compensează, cumva, ororile mascate, legale și tolerate de societatea zilei de astăzi.

Razboaiele, pandemiile, revoluțiile, dezastrele naturale erau, cel puțin până acum câțiva ani, concepte îndepărtate pentru mine și pentru cei din generația mea, evenimente pe care obișnuiam să le întâlnim doar în cărțile de istorie pe care le studiam la școală, povești pe care le ascultam din perspectiva celor mai în vârstă, relatări dureroase ale părinților și ale bunicilor, dar, cumva, episoade din a căror distribuție nu făcusem parte, astfel că niciun incident similar nu părea că ne va întuneca viitorul.

Incendiile din pădurea amazoniană au zguduit lumea în anii 2019 și 2020. Solidaritatea oamenilor a căpătat atunci proporții inimaginabile, iar dinăuntrul tuturor a izvorât recunoștința pentru planeta noastră, astfel că emoția, mobilizarea, bunătatea, empatia și grija pentru mediul înconjurător au atins, în ochii mei, cote maxime. Îmi aduc aminte reportajele, secvențele cu flăcările care mistuiau fauna și flora, încercarea disperată a oamenilor de a salva ceva. Și îmi aduc aminte că la un moment dat am schimbat postul, iar știrile vuiau despre coronavirus. În scurt timp a fost declarată pandemia, iar eu am acceptat cu greu că trăiesc toate acestea, că vor fi întotdeauna parte din mine. Doi ani am trecut prin stări dintre cele mai urâte. Boala, frica, anxietatea, durerea, despărțirea au scos la iveala caractere și personalități găunoase. Singurătatea a îndemnat la gesturi extreme. Egoismul ne-a inundat, empatia ne-a părăsit.

Douăzeci și patru februarie anul curent: Rusia invadează Ucraina, iar mapamodul tace pentru minute bune. N-am știut ce a lovit, când, dacă s-a terminat pandemia și a început războiul, dacă evenimentele se petrec simultan sau dacă se țin lanț. În orice caz, mărturisesc că toate acestea m-au marcat și au șters din ochii mei inocența. Am realizat, în sfârșit, la câte atrocități iau parte în fiecare zi, cât de tare influențăm în rău lumea în care trăim și cât de mult trebuie să luptăm pentru a repara ceva ce nu am conștientizat, la timpul potrivit, că stricăm.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște