Cu puțin noroc, dacă este blândă, toamna îmi mângăie obrajii și simțurile. Mirosul îmbietor al strugurilor copți, frunzele ruginii care se grăbesc să cadă, vântul dulce și răcoros, dărnicia pământului, roadele muncii, toate aceste minunății pe care, abia mare, m-am oprit să le admir. Mărturisesc: toamna nu a fost niciodată anotimpul meu preferat, mai ales atunci când eram mică. Vara și iarna erau, însă, perioadele mele favorite din an. Mai târziu, am înțeles că întocmai acest anotimp reprezintă, metaforic, granița liniștită dintre prea cald și prea rece, perioada pe care o descriu, simplu, cu prea bine.
Și cu toate acestea, între sfârșitul verii și sărbătorile de iarnă se naște o eternitate pe care cu greu o suport. Devin nerăbdătoare și știu că dacă nu aș fi învățat, în timp, să iubesc toamna, lucrurile ar fi fost mai grave de atât. Acum, de fiecare dată când mă cuprinde neastâmpărul, privesc în jur și îmi propun să mă bucur de tot ceea ce văd: forfota unui nou început școlar, emoțiile părinților, străzile pline de oameni îmbrăcați colorat, ceaiurile aromate, dușurile fierbinți. Este perioada lumânărilor parfumate, a puloverelor, a plimbărilor prin parc, a păturilor moi, a cititului cărților galbene de trecerea timpului. Toamna nu este anotimpul meu preferat, însă este cu siguranță perioada mea preferată din an.
Făcând analogia, nu de puține ori mi s-a întâmplat să resping ceva doar pentru că nu cunoșteam profunzimea acelui lucru. Ba chiar am citit în ultimul timp că oamenii au tendința să dezaprobe chestii pe care nu le înțeleg. Exemplele sunt multe și dintre cele mai banale. Uram musacaua chiar dacă nu o gustasem niciodată. Recunosc că a fost dragoste la prima înghițitură. Acum este unul dintre felurile mele preferate de mâncare, însă n-am să uit niciodată că înainte să văd cum este, am presupus că nu îmi va plăcea, că nu va fi pe gustul meu, că nu va fi bună.
Așa a fost și cu liceul și de câteva ori și cu oamenii. De ce? Pentru că ne grăbim să judecăm. Pentru că ne este greu să recunoaștem atunci când nu știm ceva, pentru că obișnuim să râdem atunci când cineva spune că nu are cunoștințe într-un anumit domeniu. De parcă toți ar trebui să le știm pe toate. Ce prostie..
N-am să dezbat acest subiect, vremea de afară mă îndeamnă să abordez cu precauție și cu seninătate tot ceea ce mă înconjoară. Am decis deja că toamna este îndeajuns de blândă și cu puțin noroc, ies afară și o las să îmi mângăie obrajii și simțurile, să profit de mirosul îmbietor al strugurilor copți, de frunzele ruginii care se grăbesc să cadă, de vântul dulce și răcoros, de dărnicia pământului, de roadele muncii, și de toate aceste minunății pe care, abia acum, mă opresc să le admir.
Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște
