În fiecare an, de ziua regretatului scriitor Augustin Buzura, fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, îi dedică un mesaj plin de emoție. Anul acesta, Buzura ar fi împlinit 84 de ani, ne reamintește politicianul dâmbovițean, care povestește cum Buzura a transformat Fundația Culturală Română, pe care a condus-o după Revoluție, în actualul Institut Cultural Român, „printr-un proces complicat, într-o Românie maniac de birocrată”. Din păcate, însă, ceea ce s-a întâmplat mai departe cu instituția ne face demni de titulatura „epigoni”.

„Trebuie să mărturisesc că ICR-ul de azi, cel care ar trebui să fie al anului 2022, dar pare al unei societăți puțin trecută peste primitivism, desemnează o structură întocmai titlului uneia dintre cărțile lui Buzura: „Nici vii, nici morți”. E o instituție vie prin menirea care îi fusese hărăzită, ca proiect care implementa modele organizaționale de tip British Council și al Institutului Francez, într-o Românie care avea nevoie, mai mult ca niciodată, să facă din cultură un factor identitar. Dar e o instituție moartă prin subfinanțarea acerbă, lipsa de program și de viziune, criza de proiect și incapacitatea de a îndeplini o funcție simplă: aceea de promotor internațional al culturii române. Așa cum a și fost multă vreme. Motivul eșecului ICR? Poate că e sugerat, cu amară ironie, tot de un titlu al lui Buzura: „Recviem pentru nebuni și bestii”. Păcat de moștenirea instituțională a lui Buzura, păcat de modelul managerului aproape irecuperabil în instituțiile de cultură, păcat de ce se întâmplă într-o lume în care și psihiatria e neputincioasă. Păcat și de un ICR care e institut prin statut, e românesc prin contraperformanță, dar e tot mai puțin cultural”, scrie cu amărăciune Ionuț Vulpescu.

AUTOR: F.S.