Toamna, sezonul poeziei și al paltoanelor, căci imediat ce trece luna septembrie, las în cui proza și pălăriile. De câteva săptămâni îmi trec degetele peste versuri ale poeților români. Aprind lumânări parfumate și mă ghemuiesc în patul meu mic. Din când în când ridic ochii din paginile îngălbenite de vreme și privesc cerul. Apoi plec din nou capul. Frunzele ruginii au umplut pământul, iar vremea rece și-a făcut simțită prezența. Strugurii au fost culeși, iar vinul se odihnește în damigene. În ciuda gurilor rele, care o blamează de tot felul de atrocități, pe mine toamna nu m-a întristat niciodată.
Aseară am citit-o pe Nina Cassian, o muza a literaturii, o femeie în a cărui viziune fantezistă mă regăsesc, uneori. Un personaj cu o poveste de viață ce merită străbătută, o inimă frumoasă într-un trup nu atât de frumos, un poet desăvârșit. Toamna înclin spre poezie, astfel că zilele acestea am pe noptieră un volum cu o selecție inedită. Nu citesc nicodată la rând. Când vine vorba de versuri, am o regula: recit acolo unde se deschide cartea. Astfel, mereu găsesc ceva nou și întotdeauna am posibilitatea să recitesc ceva vechi.
Regula mea a dat roade, astfel că în interiorul paginilor mă așteptau cuminți, următoarele versuri: “Voiam să rămân în septembrie/ pe plaja pustie și palidă,/ voiam să mă-ncarc de cenușa/ cocorilor mei nestatornici/ și vântul greoi să-mi adoarmă/ în plete cu apa năvoade;/ voiam să-mi aprind într-o noapte/ țigara mai albă ca luna,/ și-n jurul meu – nimeni, doar marea/ cu forța-i ascunsă și gravă;/ voiam să rămân în septembrie,/ prezentă la trecerea timpului,/ cu-o mână în arbori, cu alta-n/ nisipul cărunt – și să lunec/ odată cu vara în toamnă…/ Dar mie îmi sunt sorocite,/ pesemne, plecări mai dramatice./ Mi-e dat să mă smulg din priveliști/ cu sufletul nepregătit,/ cum dat mi-e să plec din iubire/ când încă mai am de iubit…”
“Voiam să rămân în septembrie”, fruntașă între poeziile mele favorite. Cu toate acestea, însă, parcă niciodată nu am simțit-o la fel de puternic ca acum. Am citit-o de zeci de ori, iar dacă închid ochii și mă concentrez, o pot chiar recita. Am răsfoit volumul în căutarea altor capodopere ale Ninei Cassian, însă m-am oprit la ceva ce nu are forma unei poezii, dar care este, după părerea mea, poezie. Ea declara: “..visând să mântui lumea de toate antagonismele fundamentale dintre sexe, rase, popoare, clase etc. Zânele se topiseră în legendă, balaurii deveniseră reali. Cât despre armonia pe care o visam și ce s-a ales din ea… ”
Toamna, sezonul poeziei și al paltoanelor, căci imediat ce trece luna septembrie, las în cui proza și pălăriile. De câteva săptămâni îmi trec degetele peste versuri ale poeților români. Din când în când, ridic ochii din paginile îngălbenite de vreme și privesc cerul. Apoi plec din nou capul. Toamna nu m-a întristat niciodată, chiar dacă venirea ei adoarme natura, iar de curând a adormit, odată cu ea, și parte din sufletul meu.
Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște
