Mirosul de pâine caldă m-a ademenit zilele trecute în interiorul unei brutării mici, dar cochete, o afacere de familie ai cărei angajați sunt exclusiv și literalmente – o familie. În timp ce așteptam cuminte la rând, urmărind cu atenție vitrinele curate ca lacrima, în spatele cărora se odihneau pâinici de toate felurile, am auzit o voce de care mi-am amintit imediat. Un glas grav care obișnuia să mă înspăimânte, de o duritate cum rar întâlnești: profesorul de matematică, dascăl pe parcursul unui singur semestru pe perioada clasei a cincea.
Stătea acolo, solemn și demn, ca un monument statuie neclintit de sute de ani. Trecuseră peste el capriciile vremii, iar pe chip i se citeau riduri adânci, brazde arate de necruțătorul timp. Era la fel. Îmbăcat într-o haină lungă, de culoarea untului de casă, pe gulerul căreia stătea așezată o eșarfă bărbătească dintr-un material calitativ. Pe cap purta pălăria pe care obișnuia să o așeze în colțul catedrei, alături de catalog.
Fiori de gheață m-au trecut pe întregul spate și, involuntar, am încercat să îmi țin respirația cât de mult am putut. Când a trecut prin dreptul meu l-am salutat, însă nu am primit în schimb decât o privire rece. Această atitudine m-ar fi bântuit nopți la rând, iar indiferența dumnealui mi-ar fi smuls șiroaie de lacrimi. Nu a fost cazul, doar am zâmbit. Am înțeles că marele profesor din fața mea nu mai avea acum nicio putere. Desigur că domniei sale nu-i dispăruseră prestanța, inteligența, ori statutul, însă ajunsesem să-l privesc ca pe un om mărunt, lipsit de influență asupra persoanei mele. Devenisem, la rându-mi, om mare.
Am cumpărat pâina caldă după care intrasem în brutărie și m-am întors spre casă. Pe drum, am înțeles că acolo unde respectul este impus de frică, admirația lipsește cu desăvârșire. Și-atunci mi-am dat seama că teama ne pune, de foarte multe ori, în ipostaze care ne desfigurează sufletul. Mi-am amintit de mâinile mele care tremurau atunci când eram scoasă la tablă și în minte mi-a răsunat vocea gravă a profesorului de matematică. Și-apoi? Și-apoi nicio notă proastă, nicio mustrare, nicio jignire, nimic. Doar liniște. Mi-am imaginat că în brutărie nu fusese doar dumnealui, ci și vecinul de la parter care obișnuia să ne fugărească, și unchiul îndepărtat care mormăia de fiecare dată când ne vedea jucându-ne în curte. Niciunul dintre ei nu mai avea acum nicio putere.
Nu mirosul de pâine caldă mă ademenise în brutărie, ci Universul care mă ajuta să scap de o frică înmagazinată în interiorul sufletului meu de mai bine de zece ani, de o frică pe care copila din clasa a cincea încă era strâns legată și pe care omul mare de astăzi nu știa cum să o facă să dispară.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște