Un singur pas ne mai desparte de luna magică a anului ce se grăbește să plece. Afară este rece, iar norii țin paravan soarelui care parcă s-a rușinat de noi. Stau cât de mult pot în casă, înconjurată de lumânări parfumate și de poezii, de ceaiuri fierbinți și de portocale. Închei toamna și fac trecerea de la un anotimp la altul citind poeți români. Bacovia mi-a fost alături pe tot parcursul lunilor trecute, astfel că am debutat cu el ceea ce sper că va fi un decembrie de poveste.
Încă de când mă știu, citesc și îmi imaginez tot ceea ce citesc – fără excepții. Și chiar dacă seara trecută eram cufundată într-un noiembrie blând, dar răcoros, Decembre m-a adus mai aproape de cea mai frumoasă perioadă a anului.
“Spre geamuri, iubito, priveşte -/ Mai spune s-aducă jăratec/ Şi focul s-aud cum trosneşte./ Şi mână fotoliul spre sobă,/ La horn să ascult vijelia,/ Sau zilele mele – totuna -/ Aş vrea să le-nvăţ simfonia./ Mai spune s-aducă şi ceaiul,/ Şi vino şi tu mai aproape, -/ Citeşte-mi ceva de la poluri,/ Şi ningă… zăpada ne-ngroape./ Ce cald e aicea la tine,/ Şi toate din casă mi-s sfinte, -/ Te uită cum ninge decembre…/ Nu râde… citeşte nainte./ E ziuă şi ce întuneric…/ Mai spune s-aducă şi lampa -/ Te uită, zăpada-i cât gardul,/ Şi-a prins promoroacă şi clampa./ Eu nu mă mai duc azi acasă…/ Potop e-napoi şi nainte,/ Te uită cum ninge decembre…/ Nu râde… citeşte nainte.”
Sunt sensibilă cum greu pot să explic în cuvinte. Mă emoționează tot ceea ce mă înconjoară, las sentimentele să mă spargă în mii și mii de bucățele, iar la sfârșitul serii mă așez în genunchi și adun de pe podeaua rece cât de multe cioburi pot. Când eram mică, obișnuiam să colecționez globuri de sticlă. Am început cu cele care aveau înăuntrul lor peisaje de iarnă, iar ușor, ușor m-am lăsat fascinată de povestea fiecăruia în parte. Vă scriam acum un an că oricât de tare am crescut, sărbătorile de iarnă au pentru mine același farmec, același miros, vin tot cu atâta bucurie ca atunci când eram mică și priveam fulgii de nea cu nasul lipit de geamul balconului. Mi-au rămas multe amintiri, însă fiind copil în preajma Crăciunului e una dintre cele mai de preț pe care le am. Crescând, uneori mă simt captivă într-un glob ca cele pe care obișnuiam să le colecționez când eram mică, prin a cărui sticlă privesc lumea de afară și de care îmi lipesc palmele albe în speranța că într-una dintre zile cineva mă va observa.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște