Frustrările interioare proiectate asupra celorlalți nasc în noi monștri de a căror unică voce ajungem să ținem cont indiferent de situațiile în care suntem puși. Nemulțumirile legate de statusul social, de pregătirea într-un anumit domeniu, de situația financiară, de relația cu noi înșine sau cu alții, fac din noi persoane ingrate, ipocrite, ghidate de o forță interioară meschină. Odată instalată frustarea, pierdem noblețea sufletească, generozitatea, recunoștința fața de orice și oricine ne înconjoară.
Mărunta experiență de viață pe care am acumulat-o de-a lungul anilor mă face să cred cu tărie că frustrarea reprezintă o boală, căci privită ca oricare proces care afectează organismul, ea vine la pachet cu numeroase tulburări funcționale, cu senzații anormale, pe care doar prezența unei boli le poate explica. Astfel că, resimțim pierderea încrederii, stresul, furia și agresivitatea, iritabilitatea, imposibilitatea de a reacționa normal în anumite situații, devenind părtașii unei afecțiuni, a unei suferințe care, ignorată, ajunge să se manifeste nu doar mental, ci și fizic.
Frustrarea interioară are ca factor principal, așa cum am specificat anterior, nemulțumirea de sine. De “bolnav”, ea nu poate fi percepută ca ceva ce putem schimba noi înșine, ci este mai degrabă privită ca un noroc al celorlalți și ca un ghinion personal. Aici intervine una dintre cele mai mari probleme: nerecunoașterea unei frustrări interiorare și confundarea ei cu oricare alt stimul extern.
Nefericirea cu privire la ceva de care suntem direct răspunzători nu este o frustare exteriorară, apărută, de pilda, în urma pierderii unor ore în trafic. Frustrarea interioară este ceva ce apare atunci când singura barieră în calea atingerii unui scop, a unui status social, suntem doar noi. Desigur că cel mai relevant mod prin care îmi pot lămuri în fața voatră propria-mi percepție este ilustrarea prin exemple.
Poate că unul dintre cele mai relevante exemple este situația studiilor superioare pe care, de-a lungul timpului, oamenii mi-au tot reproșat-o. De pildă, atunci când susțineam cu argumente o anumită părere, cei care nu au avut neapărat șansa mea de a studia, aveau tendința să scoată în evidență diploma de licență într-un sens peiorativ.
Nu școala te face om așa că am stat de vorbă cu mai mulți oameni, cu diferite statusuri sociale, de a căror părere țin cont indiferent de profesia sau de vârsta pe care o au. Tinerii, făcând parte dintr-o generație cu un acces la educație mai facil decât cel pe care l-au avut cei mai în vârstă, mi-au spus că de foarte multe ori ceilalți i-au catalogat drept încrezuți din simplul fapt că aveau facultate. De cealtă parte a baricadei mi s-a recunoscut că tocmai pentru că acum câțiva zeci de ani era dificil nu doar să termini un ciclu universitar, ci chiar doar să te înscrii, în interiorul generațiilor mai vechi s-au născut niște frustrări. Unii au capacitatea să le vindece, în timp ce alții doar le proiectează asupra tinerilor, de parcă aceștia sunt motivul pentru care ei nu au urmat cursurile unei universitați.
Părerea mea este că dacă nu reușim să vindecăm aceste frustrări interiorare care nasc în noi monștri de a căror unică voce ajungem să ținem cont indiferent de situațiile în care suntem puși..e cazul să facem ceva. Să lucrăm mai mult la propria noastră persoană, să lăsăm scuzele de o parte și poate chiar să ne înscriem la o facultate.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște