Pe când eram prea mică pentru a înțelege încărcătura anumitor obiceiuri, mergeam la colindat doar pentru covrigi, mere și nuci. Crescând, am înțeles că de covrigi, de mere și de nuci o să îmi fie cel mai puțin dor. Aș vrea să mă întorc în timp și să merg din nou, din ușă în ușă, vestind un an bun, îmbelșugat, însă acele vremuri au apus, iar astăzi stau în pragul casei, ascultându-i pe colindători și oferindu-le, la rândul meu, cogrigi, mere și nuci.
Nu am lăsat niciun an să treacă fără să fiu colindată, păstrând totuși tradiția de a-mi colinda familia, exact așa cum făceam când eram mică. De câțiva ani buni, vă colind pe fiecare dintre voi, fără excepții, urându-vă din inimă sănătate, belșug, putere de muncă, prosperitate și tot ce este mai bun.
Întorcându-mă la vremea când eram mică, îmi amintesc cu drag de mama și de tata, ascultându-ne în pragul casei, pe mine și pe ceilalți copii din cartierul liniștit în care am copilărit. Cu traista plină, continuam drumul și vesteam tuturor Nașterea Domnului, primind în schimb covrigi, mere și nuci.
Zilele trecute vorbeam cu niște prieteni despre cât de mult s-au schimbat lucrurile, despre cât de puțini copii mai merg acum la colindat, despre cât de rar li se mai deschide ușa celor care vin să ne ureze și să ne binecuvânteze cu inimile lor curate noul an. Desigur că cei mici cred că este doar despre darurile primite în schimb, tocmai de aceea, noi, cei mari, trebuie să le insuflăm această tradiție, exact așa cum părinții noștri ne-au insuflat-o nouă, înțelegând abia mai târziu că nu-i doar despre covrigi, mere și nuci.
Așa cum știm, colindele reprezință cântece românești, urări în versuri, diferite în funcție de regiunea din care provin. Încă din copilărie, colindul meu preferat rămâne “Galbenă gutuie”, atât de plin de însemnătate, cu versuri dintre cele mai profunde, pe care, atunci când le-am învățat, nu le înțelegeam aproape deloc. Acum însă, ochii mei strâng broboane de lacrimi la auzul lor: “Dulce, galbenă lumină/ Cum şi eu bălaie-eram/ Mi-a pus mama o gutuie/ Ce se coace-ncet la geam../ Aş muşca-o dar mă doare/ Mă cuprinde-un fel de jind/ Şi acum cînd trece anul/ Parc-o simt îmbătrînind./ Mama mea n-avea nici globuri/ Nici beteală şi nici stea/ Sărbătorile de iarnă/ Cu gutui le-mpodobea../ Mi-a pus mama o gutuie/ La fereastra dinspre drum/ Şi acum când luminează/ N-am putere s-o consum./ Parcă are-n ea ceasornic/ Şi al mamei plânset sfânt/ Luminează şi se stinge/ O gutuie pe pamânt/ Luxul mamei cel mai mare/ Când copii ne mai simţeam/ Era pâinea de pe masă/ Şi gutuia de la geam./ Galbenă gutuie/ Dulce, amăruie/ Lampă la fereastră/ Toată iarna noastră.”
Cel mai mare dintre copii din cartier ne învățase câteva versuri, iar noi observasem rapid că oamenii, la auzul acestui colind, așezau în traistă mai multe decât de obicei. Eram atât de mici și prea puține știam crezând și fiind convinși că colindul-i doar despre covrigi, mere și nuci.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște