Le simțim lipsa doar atunci când au plecat spre Cerul către care și-au înălțat o viață întreagă mâinile. În zi de Înviere, preotul a făcut sfârșitul (apolisul) acelei Sfinte Liturghii în care se transformă Viața. Nu mai are înmormântare. El însuși este acum mortul unei întregi comunități pe care a păstorit-o cu acea dragoste discretă de tată. A tăcut, a îndurat, a purtat povara unor boli care i-au măcinat încet, dar intens, interiorul. Nu vorbea mult, ci știa să asculte plânsul celor care i-au căutat sprijinul și rugăciunea în Taina Sfintei Spovedanii. I-a înțeles pe toți și, de aceea poate, puțini l-au cunoscut cu adevărat. Prea mulți suntem aceea ce judecăm superficial și oameni, și destine.

Ne-am întâlnit de multe ori pe drumul lung al cortegiilor funerare. Și am aflat că suferim de aceeași boală. Eu am vorbit mai mult despre a mea în timp ce el tăcea despre a lui. Târziu învățăm valoarea-naltă a răbdării. El o păstra în taina adâncă a omului trecut prin greul clipei. Și îți zâmbea-ntr-un fel în care nu puteai decât cel mult să intuiești acel ocean al suferinței. L-am înțeles abia acum, când lacrima abia mai poate să exprime un gând pios și-o scurtă rugăciune.

Îi plăceau privegherile și, ca orice preot crescut în liniștea mânăstirii, se regăsea acolo, în fața Celui Ce-L chemase de mic, întru slujire. A fost primul preot al noii biserici, de jos, cum o știu toți. Și va rămâne. Ocnarii au un fel aparte de a se apropia de cele sfinte. I-am cunoscut eu însumi, nu de puține ori. Satul acela, împrăștiat pe dealuri și adunat în vale, oferă imaginea perfectă a unui neam care iubește și urăște pân-la capăt. Tradiții vechi, legături puternice, o dragoste aparte față de părinții/preoții lor. Un întreg univers în care părintele Georgică era cunoscut de toți, prieteni și dușmani.

Ultima dată, chiar în acest ianuarie, și-a luat rămas bun de la toți. I-a binecuvântat pe ei și ale lor case, așa cum o făcuse de sute de ori. Simțea-ntr-un fel aparte că urmează să plece pe acea Cale a Împărăției pe care mersese-ntreaga viață. Și se topea de acea râvnă a Casei ce ne mistuie pe toți.

Mi-e gândul acum la familia dumnealui, la cei apropiați și la toți cei care, într-un târziu, vor fi realizat ce-nseamnă Preotul pentru comunitate.

P. S.

1.Ar fi trebuit să tac, așa cum a făcut-o el… Dar, cum aș putea când vremea este a zice: Hristos a înviat!

2. Mulțumesc lui Petrișor Decu, cel care l-a însoțit adesea în misiunea pastorală, pentru gândurile lui frumoase ce se regăsesc mai sus și, bineînțeles, pentru fotografie!