O zi tristă pentru cultura română. S-a stins din viață profesorul Răzvan Theodorescu, o pierdere uriașă, care se alătură celor care au tot luat de lânga noi, de la începutul anului personalități greu de înlocuit. O pierdere pe care o deplânge fostul ministru al culturii, Ionuț Vulpescu.

Deși îl simțeam astfel, nu am îndrăznit să îl numesc prieten. Însă Răzvan Theodorescu tot timpul mă numea astfel: „mai tânărul și dragul meu prieten”. Iar aceasta a fost pentru mine cea mai mare onoare, venind dinspre el. Pentru această prietenie matură, caldă, umană, pentru culisele unui fel aparte de grijă pe care Răzvan Theodorescu mi-a purtat-o, ziua de astăzi pentru mine este una pe care nu știu cum să o trăiesc altcumva decât cu durere.

Unul dintre privilegiile acestei vieți a fost că cineva ca Răzvan Theodorescu a gândit cea mai bună lume posibilă pentru mine atunci când i-am cerut sfatul și mai ales atunci când nu l-am cerut, dar aveam nevoie. Fotografia pe care v-o împărtășesc este de la lansarea volumului „Hagia Sophia: Bisericile Înțelepciunii lui Dumnezeu”, eveniment pe care l-am organizat la finalul anului trecut și care reprezintă, cred, ultimul eveniment public la care Răzvan Theodorescu a participat, la Camera Deputaților. Nici nu știam atunci, când ne-am strâns mâna de bucurie, că va fi ultima dată când istoricul dedicat al României, Răzvan Theodorescu, se va auzi la microfonul Parlamentului. Dar așa e viața, nu știi niciodată când ai ultimul moment de preț din inima ei.

Cât despre ce rămâne în urma unui titan al Culturii, știți bine: unii se vor autodenunța prietenii lui din oportunism; alții îl vor păstra ca pe un nume de referință al unor instituții pe care le-a construit, dar care în timp au încăput pe mâna unor amatori; iar cei mai mulți știu că azi România e mai săracă, dar nu le e clar de ce. Va fi foarte greu să mai avem un profesor, un prieten, ca Răzvan Theodorescu, mai ales că știa să le facă pe toate într-o manieră umană, empatică, boierească, a se citi manierată.

Lecția mea de la Răzvan Theodorescu e că timpul, deși nu pare, uneori e de partea ta, și că cea mai frumoasă vârstă din viața unui om e „tinerețea matură”. I-am promis că o să o mă bat pentru partea mea de adevăr și dreptate și asta face ca ziua de astăzi să nu fie pentru mine una în care obiceiul românesc de a judeca oamenii în alb și negru poate fi reluat: azi e o zi a nuanțelor, a portretelor blânde, a celor care degajă putere prin prezența și cuvântul lor. Așa era Răzvan Theodorescu. Și așa rămâne pentru mine. Oamenii mari știu că singura relație de putere care contează e aceea cu Dumnezeu. Care rămâne un mister. Dincolo e cealaltă jumătate a paradoxului.

Transmit condoleanțe familiei, și sper ca timpul să aline o despărțire imposibil de vindecat.
Dumnezeu să îl odihnească!

AUTOR: F.S.