Evadarea într-o lume paralelă, imaginară, reprezintă adesea un mijloc prin care alegem să ne deconectăm de la realitatea vieții de zi cu zi. Cineva mi-a spus odată că secretul unei vieți împlinite este, de fapt, calitatea dobândită în timp de a face din lumea perfectă, plăsmuită în cele mai mici detalii, însăși viața pe care o trăiești. Desigur că naivitatea vârstei m-a îndemnat să nu observ substanța spuselor, împiedicându-mă fatal de superficialitatea acestora, însă cu timpul am realizat că nu e vorba despre cât de des evadezi sau cât de bine este acolo, ci cum faci ca acolo să devină aici, cum procedezi astfel încăt să reușești să aduci elementele vieții imaginare în realitate și cum fericirea capătă sens atunci când nu mai faci naveta între cele două lumi paralele.
Am militat încă de când mă știu pentru înțelegerea propriilor nevoi, pentru îngăduința față de sine, pentru toleranță și pentru acceptare. Ritmul alert în care trăim și problemele fiecăruia dintre noi, neajunsurile, carențele, fac din acest proces de recunoaștere a tuturor semenilor ca fiind indivizi unici, de valoare, unul anevoios, domol, ba chiar plin de stigmate dure și deloc blând sau pașnic. Cu toate acestea, însă, nu ajunge doar să ne imaginăm o lume ideală, ci este cu siguranță necesar să luptăm pentru suprapunerea ei cu cea reală. Același om din primul paragraf mă avertiza că numai cei cu intenții bune vor reuși, în timp ce aceia care sunt individualiști până în măduva oaselor vor pieri încercând.
Articolul prezent v-ar putea induce în eroare și ați putea crede că eu am găsit un drum expres între ele. De fapt, încă alerg și caut secretul suprapunerii acestora, căci uneori sunt atât de epuizată încât naveta eșuează și ajung să poposesc prea mult într-una dintre cele două realități pe care le trăiesc.
Recitind rândurile de mai sus pare că sunt destul de departe de sănătatea mentală pe care am ilustrat-o până acum în articolele mele anterioare, dar vă promit că ceea ce am scris are sens. Se întâmplă adesea să îmi imaginez că lumea este plină de oameni binevoitori, calzi și cinstiți. În lumea mea paralelă, majoritatea este alcătuită din ei, astfel că oricât de vocală ar fi intuiția, presupun – uneori chiar și după proba contrarie, că oamenii chiar sunt astfel, în ambele lumi. Și cum bine știm, greșesc, căci realitatea este alta.
Desigur că atunci când vorbesc despre aceste două lumi paralele nu îmi imaginez că trăiesc două vieți diferite, iar în fiecare dintre ele eu sunt o altă persoană. Mă refer la naivitatea cu care îi privesc pe cei din jurul meu, atunci când presupun că ei sunt oameni ai lumii mele fantastice, dar și la dezamăgirea care mă cuprinde atunci când realitatea mea este una pur plăsmuită, iar lumea care mă înconjoară este cu totul alta.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște