Nu a crezut în iubirea tatălui său și a vrut să devină moștenitor înainte de vreme. Siguranța unei averi pe care a luat-o cu sine s-a rispit în zările unei țări îndepărtate. Înconjurat doar de oameni îndrăgostiți de plăceri, și-a cheltuit jumătatea pierzând întregul. Din îmbuibat a ajuns înfometat și din moștenitor, argat. Înstrăinat de casa sa, nu l-au mai recunoscut de stăpân decât porcii. Acolo și-a venit în sine și și-a amintit de Tatăl său. Și slugă de l-ar fi primit și tot i-ar fi fost mai bine ca aici. Nu mai avea nimic de primit și de împărțit. O putea lua de la capăt. Dar, ca toate acestea să se poată întâmpla, trebuia să se ridice. Să învie. Să fie îmbrățișat de Părintele său.

Era convins că greșeala are un preț greu și că este aproape imposibil ca cineva să ierte cu adevărat. Se judeca aspru, așa cum văzuse de atâtea ori în jurul său. Oameni nemiloși, cruzi, răzbunători. El însuși ar fi procedat la fel dacă cineva i-ar fi cerut partea de avere. Trăise mulți ani cu această convingere de neclintit că Tatăl nu îl va înțelege niciodată. Că nu-i poate ierta nebunia de a-L fi părăsit, de a-I fi cheltuit averea, de a-L primi după ce toată lumea îl cunoștea ca pe un desfrânat notoriu. Frica era cea care îl îndemna să se desconsidere așa. Undeva, în adâncul lui, simțea chemarea tânguitoare a Părintelui său îngrijorat. Fiul, devenit argat din pricina înstrăinării lui, nu știa, încă, ce poate fi în inima unui tată căruia i-a plecat copilul de acasă.

Pentru un tată fiul său nu poate fi vreodată slugă. Nu-l rabdă inima să-și vadă copilul dezbrăcat, înfometat sau întristat. Nu se poate abține să nu îl îmbrățișeze și să-i ofere bucuria reîntoarcerii acasă. Să plângă împreună cu cel care, odinioară, zâmbea doar când averea cântărea. Desculțul străbătuse atâta cale, încât era nevoie de noile-ncălțări familiare. Și orice bucurie trebuie împărtășită într-un ospăț de pomină: pentru că nu averea se pierduse, ci fiul. Căzut și mort, acum s-a ridicat și a înviat. Era din nou și fiu și fratele mai mic.

Fratele cel mare, cuminte și ascultător, dar aspru ca judecător, s-a mâniat pe cel mai mic. Nu îi era decât un desfrânat, nu frate. Greu de-nțeles iubirea Celui care iartă. E dreaptă judecata și rațională. Orice plecat, să nu se mai întoarcă. Să fie mort, căzut, înstrăinat. Vițelul gras să fie hrană doar pentru aceia care se cred deasupra tuturor. Și stau cuminți acasă, fără ca să-nvețe teribila experiență a singurătății și a judecății…

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „