Dacă atunci când vine vorba de propria-mi caracterizare în interiorul meu se produce un blocaj pe care cu greu îl depășesc, nefiind niciodată capabilă să spun cu adevărat lucruri frumoase despre mine, una dintre singurele remarci pe care pot să le fac în privința mea este aceea că îmi place să ajut oamenii. Așa a fost încă de când mă știu și oricât de dură a fost viața la un moment dat cu mine, nu am lăsat-o niciodată să îmi răpească această calitate.

Ca în cazul fiecărei alegeri, interacțiuni umane sau situații –pur și simplu, consider, încă de când eram în anii adolescenței, că întotdeauna, în spatele acestora, se ascunde un mic interes, fie el chiar și inofensiv. Chiar dacă de-a lungul timpului am fost de foarte multe ori judecată pentru această părere, am găsit de fiecare dată argumente îndeajuns de solide care să îmi susțină mărunta teorie. Decidem asupra locului de muncă și asupra oamenilor pe care îi păstrăm aproape, mânați de obținerea unui avantaj. De pildă, fie că mergi la job pentru că îți place ceea ce faci, fie că mergi dintr-un motiv strict remunerativ, în spatele acestei acțiuni se furișează un interes. Legi anumite prietenii și păstrezi alături de tine anumiți oameni pentru că îți dau ceva înapoi, pentru că îți crează o stare de spirit bună, pentru că sunt buni ascultători, aventurieri sau oameni capabili să îți propună sfaturi corecte. Ei îți oferă ceva pentru altceva, dat de tine la schimb, prin urmare, la mijloc există un interes. Desigur că în anumite cazuri putem vorbi de avantaje cu mult mai complexe, de o anvergură mai mare, însă dacă acolo acestea sunt, cumva, evidente, în cazul celor expuse de mine mai sus lucrurile stau puțin diferit.

Revenind la primele rânduri, perioade lungi de timp m-am tot întrebat dacă ajutorul oferit celorlalți este ceva ce fac pentru ei sau pentru mine, dacă senzația de satisfacție atunci când fac un lucru bun este ceea ce aș putea să numesc propriul meu interes. Cu timpul, am estompat această idee, căci privind la ororile din jurul nostru am considerat că ajutorul meu este mai prețios, mai necesar, mai valoros decât sentimentul de plăcere și de mulțumire pentru care m-aș fi putut simți vinovată.

Viața mi-a oferit numeroase lecții, pe unele dintre ele chiar le-am discutat aici, cu voi, în timp ce pe altele doar le-am menționat tangențial în seria “Concluzii ale unui eu interior întârziat”. Una dintre ele este aceea că ajutorul trebuie să izvorască din tine, o alta este aceea că dacă nu ai posibilitatea să ajuți, e mai bine să nu faci nimic. Pe premisa: dacă n-ai cum să dai o mână de ajutor, bag-o în buzunar și în niciun caz nu o folosi pentru a face mai mult rău.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște