Ce minune a așternut Dumnezeu pe pământ atunci când a lăsat pe fiecare dintre noi diferit!
Nu îmi pot imagina o lume în care toți am fi fost la fel. Ce liniște teribilă și ce căutare nebună de sine..
Nu ne lovim pentru prima dată de această idee, căci de-a lungul timpului am mai adus în discuție farmecul diferențelor dintre oameni. De această dată, însă, vreau să poposesc mai mult nu asupra deosebirilor propriu-zise, ci asupra celor cărora le este extrem de dificil – pe alocuri imposibil, aș putea spune – să accepte că acestea există. Și-atunci apar judecățile..
Nu am ținut niciodată secret faptul că inspirația mea își găsește de foarte multe ori originea în contexte sociale, vizând întâmplări de zi cu zi. Oamenii au reușit încă de când mă știu să trezească în mine întrebări și să mă facă să reflectez asupra unor teme. Serile trecute m-am văzut cu o prietenă bună, genul de prietenă pe care o ai la vârsta maturității – în sensul că avem întâlniri relativ rare, fiecare dintre noi înțelegând că viața nu stă în loc oricât de tare ne-am dori noi două să o facă (chiar și cât să bem o cafea!).
Am atins multe subiecte delicate cu ea: întâmplări din copilărie care își găsesc corespondent abia când ajungem adulți, iubiri neîmplinite, îndrăgosteli pasagere, carieră, viață de familie, doliu și lista poate să continue. Pare că am stat destul de mult timp împreună, însă, în realitate, nu am reușit să profităm decât de câteva ore, secretul fiind acela că avem amândouă un debit verbal crescut – iar faptul că ne cunoaștem extrem de bine nu face altceva decât să faciliteze trecerea de la un subiect la altul.
Revenind, într-una dintre discuții îmi spunea că acum ceva timp a ieșit dintr-o relație și că fostul partener îi reproșează cu fiecare ocazie că nu l-a iubit, că nu a suferit în urma desparțirii lor. Ca o mică paranteză, eu știu că l-a iubit! “Greșeala” ei a fost aceea că nu a suferit așa cum ar fi vrut el să sufere. Și de aici și ideea principală a articolului de astăzi.
Am ajuns la concluzia că nu toți oamenii au capacitatea să înțeleagă că fiecare dintre noi este diferit (ce bucurie!) și că reacțiile, comportamentul și atitudinile noastre nu seamănă unele cu celelalte. Modul în care ne manifestăm este particular și cred că în cazul tuturor, acesta își găsește originea în copilărie. Scurt si pueril exemplu: Mihai se lovește de colțul mesei. Mihai nu schițează niciun gest. Pe Mihai îl doare. Lui Mihai i s-a spus întotdeauna de către tată că bărbații nu se văicăresc. Chiar dacă pe Mihai îl doare, el nu verbalizează această durere și nu o exteriorizează în niciun fel.
Oamenii reacționează așa cum știu ei mai bine și dacă cineva nu adoptă atitudinea pe care tu o consideri firească într-o anumită situație, asta nu înseamnă că face ceva greșit. Ce minune a așternut Dumnezeu pe pământ atunci când a lăsat pe fiecare dintre noi diferit! Nu îmi pot imagina o lume în care toți am fi fost la fel. Ce liniște teribilă și ce căutare nebună de sine..
Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște
