Suntem, în fiecare zi, martorii unei minuni mute.

Cu riscul de a mă repeta, am să vă spun și de această dată că multe dintre subiectele abordate aici, cu voi, își găsesc corespondentul în realitatea de zi cu zi. Fie că vorbim de propria mea experiență, fie că vorbim de cea care a trezit în prietenii mei sentimente îndeajuns de puternice încât să îi facă pe aceștia să simtă nevoia de a-mi împărtăși anumite întâmplări, inspirația a găsit întotdeauna o cale de a ajunge la mine.

Zilele trecute am primit un telefon de la una dintre prietenele mele bune. Suspina. Inițial am fost cuprinsă de o panică și de o neputință teribile, însă, cumva, glasul ei m-a liniștit. Știam că urma să meargă la un control, fiind însărcinată în câteva luni. Îmi amintesc ultima dată când am văzut-o și pot să redau cu acuratețe discursul ei despre percepția maternității, despre cum știe că bebelușul încă nu dă din piciorușe, dar despre cum, cu toate acestea, îl simte înauntrul ei și simte că el capătă formă. Am crezut-o fără doar și poate, căci înainte cu luni de zile, fără vreo certitudine medicală, îmi spusese: „Ceva prinde viață în mine!”

„Poate că mamele simt..” – mi-am spus în acea seară, înainte să adorm, însă a doua zi m-am gândit la prietena mea, m-am gândit la faptul că o cunosc de mai bine de zece ani și că de cel puțin cinci își dorește un copilaș. Ea și soțul ei ar fi niște părinți extraordinari. S-au chinuit mult și cu toate că din punct de vedere medical niciunul nu avea o problemă, barza întârzia să apară. El a fost întotdeauna lângă ea, sprinjinind-o la fiecare pas, la fiecare control. Totul era bine, însă, pentru ei, totul nu era complet.

Revenind la telefonul inițial, am așteptat tăcută, mută, ca ea să spună ceva. Simteam să îmi țin respirația și în ruptul capului nu-mi doream să aud că s-a întâmpla ceva rău. Apoi a scâncit și abia am reușit să înțeleg, dintr-o bâlbâială vagă, că e fericită. Am tras aer adânc în piept și am întrebat-o ce s-a întâmplat. În următoarea jumătate de oră mi-a povestit cum, înainte de control, i s-a făcut rău și cum soțul ei a dus-o la spital pentru investigații. Mi-a spus că inițial bebelușul își pierduse semnele vitale și că totul în jurul ei a luat-o razna, dar că apoi s-a făcut liniște și că medicii au asigurat-o ca totul e bine, ba chiar au lăsat-o minute în șir să audă inima puiul ei care, printr-o minune, câștigase lupta și era teafăr și nevătămat, în pântecul mamei lui care îl iubea atât de tare.

Am plâns. Am plâns fără să mă audă. Am plâns mânată de o bucurie sinceră și caldă care mi-a invadat corpul. Veștile erau bune, iar prietena mea și soțul ei urmau să aibă un bebeluș în câteva luni. Înainte să închidă mi-a spus: „E fetiță! Încă nu au putut să îmi spună cu exactitate, dar inima ei bătea ca a unei fetițe, ca a fetiței mele!” Nu am putut să o contrazic, ba chiar am asigurat-o că așa va fi. Am gândit doar că suntem, în fiecare zi, martorii unei minuni mute.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște