Îmi amintesc vag că am citit la un moment dat, undeva săptămâna trecută, că dacă nu luăm pauză – o perioadă îndelungată de timp, dacă continuăm să muncim până la epuizare, dacă nu ținem cont de oboseala acumulată, dacă – oricât de dificil ar fi și oricât de tare ar trebui să ne oprim din ritmul nebun al vieții de zi cu zi, decidem să ignorăm toate avertismentele minții, corpul nostru va decide, pur și simplu, pentru noi.
Desigur că specialiștii nu doar că m-ar contrazice, ci chiar ar demonstra (ceea ce au și făcut deja în numeroase studii puse la dispoziția publicului larg) că atunci când oboseala crește, sistemul imunitar scade. Cu o personalitate boemă și cu înclinații către fantastic, lăsați-mă să cred că propriul corp ne sabotează prin scăderea imunității, dându-ne, astfel, o singură opțiune: aceea de a ne opri, de a stopa efortul fizic și/sau intelectual, de a lua pauză de la tot ce înseamnă haos, aglomerație, muncă, poluare, stres.
Scriam în vara anului trecut despre sindromul oboselii cronice și vă spuneam atunci că acesta este cât se poate de real și din ce în ce mai mulți medici specialiști vorbesc despre el. Menționam tot atunci că reprezintă boala secolului și că vine, spun studiile, ca urmare a expunerii la stres, iar rapiditatea cu care se întâmplă lucrurile în această era a vitezei nu face altceva decât să înrăutățească situația. La mai bine de jumătate de an distanță, consider în continuare că subiectul nu este tratat suficient, că uneori ne ascundem după perdea, că greșim atunci când, cu încăpățânare, refuzăm să ne ascultăm propriul corp.
Săptămânile trecute au fost extrem de agitate, pline de stres, iar eu am încercat din răsputeri să fac fața tuturor provocărilor. Îmi simțeam trupul încordat, însă mintea nu mă lăsa să îi ofer prea multă atenție. Acum două zile, într-o dimineață de miercuri, nu m-am putut ridica din pat. Nu vreau să intru în detalii pe alocuri dezgustătoare, cert este că abia atunci am realizat că de fiecare dată mi s-a întâmplat același lucru: de fiecare dată când am refuzat să îmi ascult corpul, acesta și-a luat liber pentru câteva zile, probabil sătul de mine și prea obosit să mai lupte. Astfel că, ba am răcit, ba m-a deranjat o măsea, ba am simțit dureri la nivelul spatelui, ba am făcut câte o criză de fiere.
Nu știu neapărat de ce, dar explicația potrivit căreia atunci când nu mai poți, mai poți un pic, m-a ghidat de multe ori în viață. Piesa care mi-a lipsit întotdeauna, însă, a fost aceea care completa întregul puzzle și pe care scria cu litere mari: să îți tragi sufletul, nu înseamnă că renunți!
Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște
