Sărbătorile pascale se aproprie cu pași rapizi și parcă nu îmi vine să cred că jumătatea lunii aprilie se grăbește să ne treacă pragul. Perioada imediat următoare este una încărcată de emoții și, cel puțin în ceea ce mă privește, înțesată de amintiri plăcute, care mă readuc în copilărie. Așa cum v-am mai spus în nenumărate rânduri, am fost o fetiță norocoasă, pe care bunicii, unchii, mătușile, verișorii și mai ales părinții, au răsfățat-o cum au știut ei mai bine.

Creștin ortodoxă, crescută într-o familie religioasă, Paștele a fost întotdeauna un moment de apreciere profundă, de dragoste, de evlavie, de speranță, o sărbătoare petrecută în familie, cu masa plină și înconjurată de oameni dragi. Diferit de Crăciun, mai puțin magic, dar cu mult mai luminos, Paștele este poate cea mai încărcată din punct de vedere sentimental sărbătoare din an.

Schimbarea, oricât de mică ar fi ea, mă supără. Sunt un om care cu greu părăsește zona lui de confort și care rămâne, cred eu, relativ constant. Înainte să aștern pe hârtie gândurile mele de astăzi, am recitit articolele redactate în preajma sărbătorilor pascale, de anul trecut și de acum doi ani. Vorbeam atunci, ca și acum, despre cum “..nostalgia din perioada sărbătorilor are un iz diferit și ne demonstrează tuturor cât de mult ne-am schimbat, cât de multe am pierdut din vedere. Ne întoarce înapoi în timp și ne așază în suflet credința că lucrurile vor fi bine, așa cum au fost cândva sau așa cum nu au fost, de fapt, niciodată.”

Există marea posibilitate să revin asupra acestui subiect și să discutăm și săptămâna viitoare despre lumina sărbătorilor pascale, însă nimic nu este sigur, astfel că prefer să vă spun încă de pe acum că vă doresc un Paște binecuvântat, încărcat de belșug și de voie bună! Vă doresc să petreceți timp de calitate cu familia, să o apreciați, să ascultați poveștile copiilor și sfaturile celor mai în etate.

Până atunci, însă, urmează Săptămâna Patimilor, urmează deniile, mersul la biserică, datul pe sub masă – cum îi spuneam când eram copil, aveam pantofi noi de lac și strângeam în mănă un buchet de narcise galbene. Atunci credeam că această tradiție îmi va îndeplini toate dorințele, căci prea puține știam despre Vinerea Mare sau despre Vinerea Patimilor. În timp, am învățat că, de fapt, gestul reprezintă coborârea în mormânt și înălțarea din acesta – împreună cu Hristos. Așezat în centrul bisericii, trecerea prin simbolicul mormânt și drumul spre Sfânta Cruce se face în chip smerit, credincioșii participând la Patimile îndurate de Mântuitor. Astfel că, așa cum El a murit și a înviat, tot așa trebuie să facem și noi, să murim și să înviem împreună cu El, câștigând viața veșnică în Împărăția Cerurilor.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște