Debutam anotimpul călduros cu un articol al seriei “Concluzii ale unui eu interior întârziat” și întâmpinam luna mai cu cele mai senine gânduri, în timp ce preconizam o vară plină de lumina soarelui, de gălăgia plajelor, de aleile pline din parcuri, de discuțiile lungi sub clar de lună, de ploile scurte, de mirosul plăcut al ierbii proaspăt tăiate, de ciripitul păsărelelor și de armonia relațiilor parcă scăldate în dulcele gust al verii.

Timpul nu așteaptă pe nimeni și filele din calendar pică una câte una, asemenea frunzelor de toamnă. A trecut cu repeziciune luna mai, iar luna iunie s-a zorit să o prindă din urmă, de parcă între cele doua cineva ar fi dat startul unui maraton de alergare. Sora lor, luna iulie, intră și ea în competiție, în curând anul se va fi terminat, iar noi nu vom fi înțeles încotro merg ele și mai ales de ce se grăbesc atât de tare. Dar am stabilit deja în multe dintre articolele trecute, părți ale seriei “Concluzii ale unui eu interior întârziat”, sau nu, că “..timpul vrea întotdeauna să știe ce va urma, de aceea niciodată nu stă pe loc.” – așa că o să dăm vina pe curiozitate și pe plictiseală.

Și tot despre curiozitate aș vrea să vă vorbesc puțin și astăzi, căci nu degeaba această trăsătură mă caracterizează atât de bine. Dicționarul Explicativ definește curiozitatea ca fiind dorința de a cunoaște, de cele mai multe ori în mod amănunțit, ceva nou sau neobișnuit, ca fiind o manifestare a interesului pentru un lucru deosebit – pe mine, cel puțin, mă interesează doar aceste două explicații ale cuvântului, însă găsim tot aici și definiția potrivit căreia curiozitatea reprezintă caracterul diferit al unui lucru sau al unei ființe, o speță ce poate fi catalogată drept raritate, ciudățenie.

Am fost încă de când îmi pot aduce aminte un copil curios, dornic de cunoașterea mediului înconjurător, a propriei persoane, a celor apropiați mie. Odată cu trecerea timpului această caracteristică a personalității mele nu a stagnat, ci, din contra, a crescut odată cu mine. Și tot odată cu înaintarea în vârsta am realizat și faptul că această curiozitate vine la pachet cu starea de plictiseală care mă cuprinde atunci când în jurul meu nu mai observ nimic neobișnuit, diferit, nou, demn de explorat, atunci când cunosc suficient și nimic nu reușește să mă mai stârnească.

Apelez tot la Dicționarul Explicativ care vorbește despre plictiseală ca fiind o stare sufletească apăsătoare, catalogată ca fiind drept o ușoară depresie morală, provocată de singurătate, de lipsa unei ocupații sau de o ocupație neatrăgătoare. Și punându-le, cumva, în antiteză, concluzionez că mă asemăn tare mult cu lunile calendaristice și cu timpul în general, căci asemenea acestuia, nici mie nu îmi place să stau prea mult într-un loc, visând întotdeauna la experiențele ce urmează să vină.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.