Mi-am revăzut munca ultimelor luni și am realizat cu uimire faptul că, mai nou, sunt pasionată de comparații și de alăturări – vorbesc aici despre cazul articolelor săptămânale. M-am tot gândit care este izvorul acestui entuziasm aparent inexplicabil și, singura concluzie la care am ajuns, a fost aceea că îmi doresc atât de tare să fiu transparentă în fața dumneavoastră încât, uneori, încerc așa cum știu eu mai bine să îmi explic trăirile, dând tot felul de exemple, făcând comparații și găsind asemănări.

Mă gândeam astăzi la fantasticul mecanism de apărare pe care, de cele mai multe ori, noi, oamenii, îl născocim atunci când vine vorba de propria persoană . Sau, mai bine spus, la una dintre zecile de metode pe care le-am proiectat, pe care le-am inventat și pe care le folosim cu nesaț: aruncăm într-un sertar ferecat cu magia uitării tot ceea ce ne doare. Desigur că din când în când, din sertar mai ies amintiri, idei și sentimente pe care ne prefacem că nu le cunoaștem, dar pe care, tot noi, le-am așezat la un moment dat acolo, încă de când eram prea mici ca să realizăm ceea ce ascundem.

Și de unde ideea acestui articol? Ei bine, m-am trezit vorbind despre una dintre cărțile citite la începutul acestui an, dând detalii dintre cele mai mici, rostind pe de rost unele rânduri și fiind capabilă să recit ultimele propoziții. M-am uitat în trecut și nu mică mi-a fost mirarea să constat că pot face acest lucru și cu volume citite acum câțiva ani – fără să le mai fi recitit de curând. Și-atunci mi-am dat seama că așa se întâmplă și în cazul melodiilor, în cazul filmelor și în cazul întâmplărilor care au trezit în mine sentimente de bucurie: le-am propovăduit tuturor celor din jur.

Pe de altă parte, însă, uneori îmi este imposibil să descriu perioade negre din viața mea, de parcă cheia sertarului ferecat cu magia uitării s-a pierdut undeva în neant. Ș-apoi mai sunt și momentele în care aceste amintiri, aceste trăiri, aceste refuzuri ale propriei vieți, mă copleșesc.

Noi, oamenii, suntem ființe minunate. Scriitoarea americană, activistă a drepturilor civile, Maya Angelou, relata: “Oamenii vor uita ce ai spus, vor uita ce ai făcut, dar nu vor uita niciodată cum i-ai făcut să se simtă.” Și nimic din ceea ce ne-a făcut, la un moment dat, sufletul să vibreze, nu se va pierde. Căci oricât de întunecat ar fi sertarul în care decidem să ne așezăm amintirile neplăcute, ele vor găsi, mai devreme sau mai târziu, o cale de evadare, iar pe cele plăcute vom avea grijă să le lăsăm libere în lume și le vom povesti de fiecare dată când vom avea ocazia. Noi, oamenii, suntem ființe minunate.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.