Citeam zilele trecute un articol care atingea subiectul sincerității și care aducea în discuție felul în care această calitate este strâns legată de contextul în care se află oamenii cărora le-o atribuim. De pildă, specialiștii unui studiu declarau că persoanele analizate au fost întotdeauna mai sincere atunci când mediul a fost unul relaxat, atunci când s-au simțit în largul lor, atunci când alături de ei se afla cel puțin un om în care aveau încredere. Tot în cadrul respectivului articol existau și câteva trimiteri către modul în care putem influența sinceritatea plasând subiectul în împrejurări favorabile. Studiul aborda ideea că un om este mai implicat în discuțiile sincere atunci când acestea au loc în aer liber. Cu alte cuvinte, un partener este mai dispus să își recunoască propriile calități și defecte, greșeli și puncte forte atunci când se află pe terasa unui restaurant, și nu în interiorul acestuia.

Concluziile studiului erau formulate astfel încât cititorii să realizeze, cel mai probabil, importanța unei comunicări sincere și să găsească modalitățile cele mai facile prin care pot ajunge la o relație bazată pe o astfel de comunicare. Specialiștii explicau cum oamenii sunt mai confortabili să își expună propriile defecte atunci când, partener la discuție, se află și un al treilea subiect cu care aceștia au deja o relație bazată pe sinceritate. Acest comportament se exercită tocmai pentru că subiectul principal trăiește cu impresia că, la nevoie – simțindu-se încolțit, va dispune de apărarea persoanei în care au încredere. Paragraful în care era semnalat acest aspect mi-a adus aminte de dorința oamenilor de a se prezenta la o primă întâlnire cu un prieten.

Desigur că în cadrul articolului de astăzi și la nivelul studiului despre care vă vorbesc nu se fac trimiteri la manipularea prin minciună, ci la sinceritatea care dezvăluie o personalitate umană, plină de calități și de defecte generale, la o comunicare și la o cunoaștere la nivelul cărora a dispărut dorința de a impresiona, de a poza în ceva ideal. Sinceritatea este definită ca lipsa prefăcătoriei, a ipocriziei, ca franchețea și ca însușirea unui om de a spune lucrurile așa cum sunt, fără exagerări sau modificări în propriul interes.

După ce am citit respectivul studiu m-am tot gândit la lipsa creditului pe care ni-l acordăm și la permanenta nevoie de a fi validați de ceilalți. De ce persoana în care avem încredere, despre care v-am vorbit în primul paragraf, nu suntem chiar noi înșine? De ce avem nevoie de cineva din exterior care să militeze pentru comportamentul și pentru acțiunile noastre și, mai ales, de ce trebuie să justificăm aceste aspecte – atât timp cât noi le considerăm corecte? Sunt multe lucruri pe care, în viața, este frumos să le facem în compania altora, dar și cel puțin la fel de multe alte lucruri pe care este necesar să le facem singuri. Sinceritatea nu ar trebui să depindă de câți oameni sunt de partea sau împotriva propriei persoane, ci doar de cel care se află în fața noastră și căruia îi datorăm onestitatea de a spune că suntem ceea ce suntem cu adevărat. Și dacă interlocutorul nu vă convinge să fiți voi înșivă, gândiți-vă la cât de neplăcut trebuie să fie să vă ascundeți întotdeauna propria personalitate de teamă că cel de lângă v-ar putea judeca.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.