Nu am agreat niciodată postura de victimă, nu m-am complăcut nicicând în neputință, nu mi-am dat voie să cer ajutorul celorlalți decât atunci când am fost convinsă că nu pot reuși de una singură, iar toate acestea mi-au prins al naibii de bine. Sunt o femeie independentă, sigură, descurcăreață, m-am dezvoltat așa cum am crezut eu că este mai bine și chiar dacă am momente în care nemulțumirile – pe care le simt cu privire la personalitatea, comportamentul, condiția fizică, starea mentală, mă copleșesc, trăiesc și nenumărate clipe în care, privind în urmă și ținând cont de toate întâmplările prin care am trecut, îmi spun că am reușit, aidoma unui pictor care își privește lucrarea după ce și ultimul retuș a fost făcut.

Cu excepția oamenilor cărora poziția de neputință și de neajutorare li se potrivește mănușă, nimănui nu îi este comod să ceară ajutor, iar eu nu mă abat cu nimic de la această regulă general valabilă. Detest să îmi recunosc mie însămi și mai ales celorlalți că nu mă pot descurca de una singură, însă, am învățat cu timpul că uneori lucrurile nu țin exclusiv de noi și că sprijinul celorlalți este nu doar binevenit, ci și absolut necesar.

Ce am mai învățat odată cu trecerea timpului este și să nu complic foarte tare lucrurile și chiar dacă sunt genul de persoană care tinde să ambaleze tot ceea ce vrea să exprime – și cu greu mă dezic de acest comportament, am observat că atunci când am nevoie de ceva anume, oamenii vor să audă exact ceea ce îmi lipsește. M-am pus în locul lor și am realizat că nu ne deosebim prea tare când vine vorba de acest aspect, căci eu una mă simt de-a dreptul enervată atunci când cel din fața mea nu spune lucrurilor pe nume și mă pune în poziția de a mă simți vinovată că nu mi-am acordat sprijinul chiar dacă, în nici un moment, ajutorul nu mi-a fost, practic, nicicum solicitat.

Da, suntem oameni și oricât de independenți, încrezători în propriile forțe, descurcăreți și puternici am fi, în viață ne lovim și de situații pe care nu le putem rezolva singuri. Mai mult de atât, experiența mi-a dovedit că din când în când este chiar indicat să cerem o mână de ajutor. Acum câteva luni vorbeam cu o prietenă de-ale mele care îmi povestea că îl roagă pe soțul ei, de fiecare dată când acesta se află prin preajmă, să o ajute cu deschiderea borcanelor. Chicotea spunându-mi: “Vârful unui cuțit este suficient, însă el nu știe asta. Sau poate că știe?”

Și-atunci am înțeles că uneori nu este despre ajutorul în sine, despre independența fiecăruia, ori despre puterea de a te descurca fără sprijin exterior, ci este despre suportul pe care, din când în când, îl vrei acolo, dar și despre realizarea că, chiar și într-o mică măsură, îi ușurezi viața omului pe care îl iubești. Avem nevoie de ajutor atunci când iubim, iar nevoia există de ambele părți.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște