Debutam weekendul trecut cu o nota asupra articolelor din următoarea (scurtă) perioadă de timp și vă spuneam atunci că în viitorul apropiat există șanse mari să citiți poezii în vreme ce eu mă delectez, pe malul mării, cu proză. Declaram tot atunci că în urmă cu doar câteva luni am realizat că, indiferent de mesaj, de perioada în care este scris sau de subiectul pe care îl abordează, în fiecare articol mă citiți pe mine.

Și dacă mă citiți deja de suficient de mult timp, știți că (în mintea mea) anotimpul dedicat poeziilor este toamna, atunci când acestea vin la pachet cu ploile și cu paltoanele din materiale naturale, cu lumânările parfumate și cu nostalgia zilelor lungi de august, în timp ce vara aduce cu ea pălăriile, plimbările târzii, fructele proaspete și mai ales proza.

Așa se face că în lunile de vară nu deschid cu niciun chip volumele de poezii dar, cu toate acestea, ele găsesc întotdeauna drumul spre mine. Și l-au găsit și serile trecute când, fără vreo avertizare anume, am dat pe vastul internet de Lucian Blaga, cu a lui Vară, care m-a făcut să tânjesc după emoția strofelor pe care le citesc, în general, iarna.

“La orizont-departe-fulgere fără glas/ zvâcnesc din când în când/ ca niște lungi picioare de păianjen-smulse/ din trupul care le purta./ Dogoare./ Pământu-ntreg e numai lan de grâu/ și cântec de lăcuste./ În soare spicele își țin la sân grăunțele/ ca niște prunci ce sug./ Iar timpul își întinde leneș clipele/ și ațipește între flori de mac./ La ureche îi țârâie un greier.”

Veți citi aceste strofe în timp ce eu voi citi paragrafe lungi și descriptive, încărcate de o emoție aparte. Știu ce lecturez în vacanță, așa că pot să îmi imaginez în ce fel îmi va vibra sufletul. Frumusețea stă în ideea exprimată mai sus, aceea că indiferent de mesaj, de perioada în care este scris sau de subiectul pe care îl abordează, în fiecare articol mă citiți pe mine. Poezie? Proză? Nici nu contează. Suntem tot împreună.

Vă las acum cu unul dintre cele mai frumoase citate despre vară pe care eu îl cunosc, aparține lui Bernard Williams și sună cam așa: “Dacă o noapte de iunie ar putea vorbi, probabil că s-ar lăuda că ea a inventat dragostea!” Și dacă nu găsiți nicio legătura cu poezia de mai sus, probabil este vina mea, căci așa se întâmplă și cu proza care, cumva, nu se asortează cu toamna.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.