M-am întors cu picioarele pe pământ – și spun asta pentru că, de cele mai multe ori, în călătorii tind să îmi pierd capul în nori. Acasă este mai bine decât oriunde, și nu pentru că aici găsesc luxul ce lipsește tuturor celorlalte locuri în care merg, ci pentru că aici miroase a copilărie, a plinătate, a siguranță, aici totul capătă forma unei case în care, într-adevăr, am luxul de a fi exact așa cum sunt. Timpul petrecut departe de strada pe care se află locuința în care am crescut mă face de fiecare dată să o privesc cu alți ochi. Văd astfel copacii mai verzi, mai tineri, asfaltul mai neted, blocurile mai așezate, vecinii mai zâmbitori. Înainte să plec, totul are amarul gust al monotoniei, însă pe când mă întorc, toate capătă gustul dulce al dorului. Știți? Dorul acela care nu doare, ci care bucură.
Așa sunt oamenii. Ori, fără să generalizăm, căci n-am de unde să știu eu cum sunt chiar toți oamenii, așa sunt eu: cu dor de ducă, cum v-am mai spus, dar și cu dor de tot ceea ce înseamnă acasă. Cu fiecare experiență pe care o trăiesc realizez cât de ciudată și frumoasă este viața. Și cam așa e și cu prima dragoste, nu? Întâi te lași cuprins de o senzație necunoscută, ciudată, apoi totul devine (mai) frumos, iar restul, ei bine.., restul aparține fiecăruia și cu siguranță nu poate fi generalizat.
Cu greu m-am pus în starea de a vă scrie din nou, căci pentru perioada concediului de odihnă, așa cum v-am lăsat vorbă în articolele trecute, am trișat și am redactat în avans. Cu toate acestea, însă, cuvintele curg, cumva, de la sine, de parcă aș povesti unui prieten bun ce mi s-a întâmplat în perioada recentă. Ultima frază vorbește de la sine și anunță categoric un articol viitor ce aparține seriei “Concluzii ale unui eu interior întârziat”. Revenind, mi-a fost tare dor de voi! De voi și de micul nostru secret, de clișeele pe care le tot aduc în discuție, de toate lucrurile pe care, de-a lungul timpului, vi le-am împărtășit, de jurnalul meu virtual, dar public, pe care îl tratez cu seriozitate, cu transparentă și cu dragoste.
În încheiere, vă las cu ceea ce, probabil, va debuta articolul menționat mai sus, cu citatul scriitoarei Susan Sontag, care spunea într-una dintre lucrările sale “Nu am fost peste tot, dar este pe lista mea!” Și adevărul este că nimic nu însumează mai bine și mai complet concepția unui călător prin lume, a unui eu interior întârziat și plimbăreț, a mea. Deocamdată, însă, mă bucur de tot ceea ce înseamnă acasă. Parcă v-am mai spus, dar cu riscul de a mă repeta: m-am întors cu picioarele pe pământ – și spun asta pentru că, de cele mai multe ori, în vacanțe tind să îmi pierd capul în nori.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște