Există în articolele postate săptămânal mărturia scrisă a faptului că generalizarea nu este nicidecum acțiunea mea preferată, ci mai degrabă ceva în care mă încred extrem de puțin. Am mai spus-o și, cu riscul de a mă repeta, urmează să o spun din nou: în spatele generalizării există, aproape de fiecare dată, un exemplu concret. De pildă, atunci când aducem în discuție familiile monoparentale avem în minte, mai mult ca sigur, acea familie monoparentală, care face parte din cercul nostru de cunoștințe, de prieteni, despre care abia am auzit ori cu care ne-am intersectat la un moment dat în viață.

În articolul de față nu generalizăm nimic în mod voalat, în articolul de față vă povestesc despre mine și despre ceva ce am constatat chiar zilele trecute. V-am mai spus de-a lungul timpului că atunci când mă gândesc la sintagma iubirea te orbește.., îmi vin în minte în mod automat următoarele cuvinte: ..iar prietenia te face să închizi ochii. Și într-o seară de joi am realizat că nu doar în relațiile de dragoste avem tendința să rămânem nevăzători în fața anumitor aspecte, ci și în fața relațiilor de rudenie.

M-am tot gândit la motivul din spatele acestei practici, m-am tot întrebat de ce, atunci când vine vorba de membrii familiei noastre, avem tendința să ne încălcăm principiile, să ne uităm valorile. M-am uitat la mine, trecut și prezent, am retrăit dățile în care nu doar că m-am lăsat orbită, ba chiar mi-am pus mâinile peste ochi și am încercat cu toată ființa mea să nu văd, să mă prefac că nu înțeleg, că nu știu ce se întâmplă, să îmbrac haina omului naiv. Și totuși, am văzut întotdeauna, am știut, am simțit.

Dacă familia este așa cum învățăm să o desenăm în primele zile de școală, un copac plin de ramuri lungi și frumoase, indiferent de direcția în care, pe parcursul vieții, decidem să creștem, e bine de știut că rădăcinile ne vor fi întotdeauna împreunate.

Familia este darul prețios pe care Dumnezeu ni-l oferă încă din primele clipe ale vieții și tot familia este darul care ne modelează asemeni unei cărți primite la aniversarea primului an. Și-apoi la aniversarea celui de al doilea an. Și tot așa. Iar cărțile se transformă în lecții din care, odată cu înaintarea în vârsta, învățăm din ce în ce mai multe: la început deprindem ceea ce este bine să facem, ca mai apoi să realizăm și ceea ce nu este neapărat bine să facem. Cred că acela este momentul în care ne hotărâm să privim în ochi toate cele pe care, ani de-a rândul, ne-am străduit să nu le vedem.

Ochii pe care alegem să îi închidem sau să îi deschidem, momentele în care o facem, motivele din spatele acestei practici – țin toate de noi. Și mai cred că țin și de copacul familiei noastre, copac ale cărui rădăcini, indiferent de direcția în care cresc ramurile, rămân întotdeauna împreunate.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște