Despre “Vânătorii de zmeie” a lui Khaled Hosseini v-am povestit imediat ce am lăsat să se așterne în mine toate sentimentele pe care mi le-a provocat. Au fost multe și extrem de intense, emoții și stări greu de explicat, dar, cumva, pe care le-am simțit firești, ca parte din mine. Vă spuneam atunci că lucrarea reprezintă o capodoperă care vorbește despre puterea prieteniei necondiționate, despre importanța familiei, dar și despre greutatea unui destin deja scris. “Vânătorii de zmeie” mi-a întărit credința că a doua șansă vine doar dacă suntem îndeajuns de curajoși să ne agățăm de ea.

Unul dintre cele mai profunde fragmente ale volumului, cel pe care l-am recitit de atâtea ori, parcă avidă de dorința de a mi se întipări în minte definitiv și irevocabil, suna cam așa: “Acuma, ascultă aici, orice ți-ar spune mollahii, să știi că există un singur păcat, numai unul, și ăsta-i furtul. (..) Când omori un om, furi o viață. Îi furi soției dreptul de a avea un soț și copiilor – dreptul de a avea un tată. Când spui o minciună, furi cuiva dreptul la adevăr. Când înșeli, furi acelui om dreptul la corectitudine. Ai înțeles?”

Am înțeles! Am înțeles atât de profund încât am întors pe toate părțile ideea. Parcă nimic nu a sunat, niciodată, mai adevărat de atât. Câte părți din noi nu am pierdut de-a lungul drumului? Câte dintre ele ne-au fost furate și pe câte dintre ele le-am lăsat cu bună știință în locurile în care obișnuiam să ne simțim iubiți? Până și noi ne-am furat pe noi. Au existat în viața noastră dăți în care, de dragul momentelor, am fost nedrepți cu noi înșine, am ignorat, pe rând, vocea inimii, apoi rațiunea și glasul minții.

Nu pot să realizez cu exactitate momentul în care cineva, ceva, mi-a furat credința că pot orice, dar cu siguranță atunci mi-a fost răpită dorința de a trăi cu speranța că limita nu poate fi mai jos de cer. Am douăzeci și șapte de ani și mi-am promis acum mai bine de zece ani că voi căuta neîncetat, atât timp cât este nevoie, acea parte din mine care știe că poate ori, care speră orice!

“Vânătorii de zmeie” mi-a întărit credința că a doua șansă vine doar dacă suntem îndeajuns de curajoși să ne agățăm de ea. Îi cer Universului răbdare, atâta câtă este necesară, îi cer Universului neînfricare, atâta câtă este suficientă, îi cer Universului o a doua șansă, căci o existență fără “pot și sper orice” este o existență sortită eșecului, iar mie mi-a fost întotdeauna teamă de nereușită.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.