Am însuflețit încă de când mă știu conceptul iubirii, am militat pentru relațiile care sădesc în oameni respect, solidaritate, afecțiune, am închis ochii în fața toxicității, în fața manipulării și m-am prefăcut ani la rând că aceste lucruri nu-și găsesc corespondent în viața mea, în realitatea de zi cu zi. M-am lăsat orbită de iubire până când, într-o dimineață oarecare de mai, m-am trezit cu gândul că iubirea nu este niciodată suficientă.

Chiar într-unul dintre articolele săptămânii trecute vă spuneam că Universul are bunul obicei de a oferi oamenilor curajoși o a doua șansă. Ieri după-amiază mă gândeam că înăuntrul lui încape atât de multă inspirație încât șansele sunt infinite. Să trăiești în întuneric este o alegere. Să iubești necondiționat nu înseamnă să iubești întotdeauna la aceeași intensitate, ci înseamnă mai degrabă să conștientizezi că acest sentiment, ca multe altele de altfel, suferă schimbări și, asemeni unui an calendaristic, trece și te trece prin toate anotimpurile.

Destinul ni-l facem noi.

Universul suntem noi.

Ziarul Metropolis, cotidianul cultural editat de Teatrul Metropolis din București, publica la un moment dat confesiunea Oanei Pellea, iar mărturia actriței așternea, acum mai bine de opt ani, peste sufletul meu răspunsuri ale unor întrebări chinuitoare. De fiecare dată când lucrurile merg prost, mă reîntorc la cuvintele ei, trag aer în piept și îi mulțumesc în gând că a verbalizat ceea ce cred că eu nu aș fi reușit niciodată să spun cu voce tare, dar ceva ce încă de la primul contact a rămas cu mine și mi-a devenit, în timp, mantra.

“Am întrebat-o pe mama, la spital, în ultima zi a trecerii ei pe pământ: ce să fac când o să-mi fie dor de tine? Învață-mă!

S-a uitat dus la mine și mi-a spus cu ochii verzi smarald: «Pupă-ți mâna!»

Și-am înțeles că în carnea mea e ea, tata, sunt toți ai mei. Am făcut-o, o fac, și am tot timpul certitudinea că toți sunt în mine: părinți, amintiri, Dumnezeu. Toți sunt înghesuiți în mine. Ce minune! Mi-e dor deci de minunea din mine, pe care câteodată o uit, o pierd.. În mine e mare înghesuială! Tot universul e înghesuit în mine!”

Cu fiecare zi ce trece privesc diferit viața, pe mine, Universul. N-aș fi crezut niciodată că dimineața fatidică de mai, cea în care am realizat că iubirea nu este niciodată suficientă, mi se va întâmpla. N-aș fi crezut niciodată nu doar că voi crede în a doua șansă, ci în a infinita șansă pe care, cu blândețe, Universul mi-o va oferi. Și-așa am învățat că destinul ni-l facem noi.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.