You are currently viewing NOIEMBRIE, DOUĂZECI ȘI ȘAPTE – ALEXANDRA MARINESCU

NOIEMBRIE, DOUĂZECI ȘI ȘAPTE – ALEXANDRA MARINESCU

Nu mi-au plăcut niciodată jumătățile de măsură, dar cu toate acestea, am ajuns să le accept cu fiecare ocazie. M-am tot întrebat în ultimul timp de ce mi-am călcat în picioare principiile, de ce m-am mulțumit cu (atât) de puțin, de ce m-am prefăcut că ce mi se oferă îmi este de ajuns. Toate răspunsurile duc spre aceeași direcție: de frică. Dorința de a avea, totuși, ceva, teama de singurătate, îngrozitoarea idee a unui eventual eșec, concepția implementată de societate, aceea că o femeie trebuie să se comporte într-un anumit fel, visul meu măreț de a fi diferită.

Oamenii care nu cer nimic sunt conștienți totuși de ceea ce merită.

Mi-am spus în multe nopți, ferită de lumina puternică a soarelui, în șoaptă – de parcă nici luna n-aș fi vrut să-mi fie martor, că nu îmi doresc o viață bună, ci că îmi doresc o viață extraordinară! Vreau să mă trezesc în fiecare dimineață iubind tot ceea ce mă înconjoară. Sper să adorm.. Nu! Sper mai degrabă să nu vreau să dorm niciodată! Atât de încântată îmi doresc să fiu de viața pe care o trăiesc.

De câțiva ani mă tot întâlnesc cu studii ce au ca element central ideea că dragostea nu durează, căci științific vorbind, creierul nu poate să tolereze la nesfârșit cocktailul de substanțe pe care le generăm atunci când iubim nebunește. Până de curând nu m-am gândit niciodată prea serios la asta. Poate din dorința de a mă considera diferită – iar aici termenul dorință, vă rog, înlocuiți-l cu termenul aroganță. Revenind, de puțin timp au început în mintea mea să încolțească idei dintre cele mai diferite de ceea ce, credeam eu, că sunt valori ale mele.

Suntem crescuți și ni se alimentează pe întreg parcursul vieții ideea că în viață cel mai frumos lucru este să găsești un om cu care să împarți bune și rele, nevoi și dorințe, deci un om care să îți devină tot. Apoi, și aici vorbesc în cazul meu, citești, înveți, experimentezi că dragostea nu durează la nesfârșit, că totul tău merge și el pe premisa.. totul trece. Și aici începe să prindă contur dilema mea: dacă idealul în viața nu este să iubești pe cineva, ci pe toată lumea? Dacă o singură dragoste nu este suficientă și, în loc de acceptarea jumătăților de măsură, ar trebui să acceptăm cu zâmbetul pe buze sfârșitul unei iubiri și căutarea unui alt suflet alături de care – chiar și pentru o perioadă limitată de timp, să avem totul?

Să pleci cât încă există iubire!

Mi-am scos de tot din gând ideea unei mari iubiri, a unei prime iubiri, a unei ultime iubiri, a unei iubiri mature, a unei iubiri de-o vară, a unei iubiri de-oricare-fel. Iubirea nu are nevoie de categorii, de etichete sau de explicații. Forme de iubire sunt destule, de acord ca pe acelea să le disecăm.

Și încă ceva..

Dragostea vine când vrea ea și pleacă fără să anunțe, căci are grijă să lase mereu ceva în loc. Ceva cu care să fim ocupați, ceva cu care să o confundăm. De obicei, lasă în loc iubire. Și am stabilit, deja, că iubirea nu este niciodată de ajuns, că iubirea nu este niciodată suficientă.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.