Vă mărturiseam acum mai bine de doi ani că de-a lungul timpului m-am gândit adesea la plasa de siguranță pe care ne-o oferă trecutul nostru, la referințele pe care ne încăpățânăm cu tot dinadinsul să le păstrăm înrădăcinate în ființa noastră, la amintirile la care ne reîntoarcem ori de câte ori prezentul (și mai ales viitorul) ne sperie. Vă spuneam tot atunci că am conturat în adâncul meu ideea că nu noi păstrăm unele obiecte, ci că ele ne păstrează pe noi. De parcă toate acestea ne țin prinși într-un trecut ideal de care nu vrem să ne rupem sub nicio formă.

Astăzi trăim o veritabilă zi de toamnă, cu frunze galbene căzătoare, cu adieri de vânt goale, dezbrăcați și vulnerabili în fața unui cer lipsit de soare. Va spuneam, cu o altă ocazie, că mereu am crezut că toamna este cel mai scurt anotimp, însă cu timpul am învățat că pentru oamenii muncitori, toamna nu-i nici scurtă, nici ușoară.

Și dacă tot este toamnă, și dacă tot m-am lăsat cuprinsă de nostalgie, vă las în dar una dintre cele mai cunoscute poezii ale copilăriei, căci atunci cânt vântul obișnuiește să bată în luna octombrie, când toate sunt mai reci, iar sufletul parcă suspină, mă reîntorc în copilărie, într-un trecut sigur, de care nu îmi doresc să mă rup niciodată.

Geniul Mihai Eminescu nu are nevoie de nicio descriere, probabil nici versurile sale, cele care ne spun că.. “Afară-i toamnă, frunză ‘mprăștiată,/ Iar vântul svârle ‘n geamuri grele picuri;/ Și tu citești scrisori din roase plicuri/ Și într’un ceas gândești la viața toată./ Pierzându-ți timpul tău cu dulci nimicuri,/ N-ai vrea ca nime ‘n ușa ta să bată;/ Dar și mai bine-i, când afară-i sloată,/ Să stai visând la foc, de somn să picuri./ Și eu astfel mă uit din jeț pe gânduri,/ Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,/ În juru-mi ceața crește rânduri-rânduri;/ De-odat’aud foșnirea unei rochii,/ Un moale pas abia atins de scânduri…/ Iar mâni subțiri și reci mi-acopăr ochii.”

Astăzi trăim o veritabilă zi de toamnă, cu frunze galbene căzătoare, cu adieri de vânt goale, dezbrăcați și vulnerabili în fața unui cer lipsit de soare. Astăzi, când vântul bate gol, când toate sunt mai reci, iar sufletul parcă suspină, mă reîntorc în copilărie, într-un trecut sigur, de care nu îmi doresc să mă rup niciodată.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.