Toamna, sezonul poeziei și al paltoanelor, căci imediat ce trece luna septembrie, iar din copaci frunzele încep să cadă ușor, las în cui proza și pălăriile. De câteva săptămâni îmi trec degetele peste versuri îmbătate de melancolie. Din când în când, ridic ochii din paginile îngălbenite de vreme și privesc cerul. Apoi plec din nou capul. Toamna nu m-a întristat niciodată, chiar dacă venirea ei adoarme natura, iar nu demult a adormit, odată cu ea, și parte din sufletul meu.

V-am mai lăsat de-a lungul timpului, de nenumărate ori, poezii. V-am mai lăsat-o și pe aceasta, însă dacă-mi permiteți, aș vrea să dau vina pe vremea de afară, pe tumultul dinăuntru. M-am întors și astăzi la “Voiam să rămân în septembrie”, a Ninei Cassian:

“Voiam să rămân în septembrie/ pe plaja pustie și palidă,/ voiam să mă-ncarc de cenușa/ cocorilor mei nestatornici/ și vântul greoi să-mi adoarmă/ în plete cu apa năvoade;/ voiam să-mi aprind într-o noapte/ țigara mai albă ca luna,/ și-n jurul meu – nimeni, doar marea/ cu forța-i ascunsă și gravă;/ voiam să rămân în septembrie,/ prezentă la trecerea timpului,/ cu-o mână în arbori, cu alta-n/ nisipul cărunt – și să lunec/ odată cu vara în toamnă../ Dar mie îmi sunt sorocite,/ pesemne, plecări mai dramatice./ Mi-e dat să mă smulg din priveliști/ cu sufletul nepregătit,/ cum dat mi-e să plec din iubire/ când încă mai am de iubit..”

Astăzi nu am multe de spus, astăzi am lăsat în locul meu, poezii.

Și tot astăzi vă amintesc despre seria “Concluzii ale unui eu interior întârziat”, poate cea mai sensibilă parte a mea din mediul online, seria cu impactul emoțional care m-a trecut prin stări despre care nici măcar nu știam că există, clădită pe cele mai sincere gânduri, pe cele mai deznădăjduite manifestări, pe cele mai puternic înrădăcinate crezuri. Revin cu un articol în curând!

Până atunci, însă, vă las în compania celei ce, ca și mine, voia să rămână în septembrie. Căci toamna, sezonul poeziei și al paltoanelor, nu m-a întristat niciodată, chiar dacă venirea ei adoarme natura, iar nu demult a adormit, odată cu ea, și parte din sufletul meu. Oare dacă ne străduim suficient de tare, ajung gândurile și mai departe de nori? În Ceruri, de pildă?!

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște