Nu știu dacă la început au fost doar părerile celor din jurul meu, însă cu timpul acestea au reușit să sădească în minte o sămânță a insuficienței, a neputinței. Au fost momente în care am crezut cu toată ființa mea că problema este la mine, că eu sunt cea neîndeajuns de bună, de iubitoare, de atentă și de receptivă la nevoile celorlalți. Am sfârșit prin a pierde din vedere cine eram, ce îmi doream, ce visuri aveam, am șters din memoria mea și am călcat pe firavul meu suflet, toate de dragul celor care îmi strigau că nu sunt cât trebuie să fiu.
Mai apoi, parcă din neant, în jurul meu s-au adunat alți oameni, poate mai calzi și mai empatici, care m-au iubit, dar care au ajuns să îmi reproșeze că, în esență, problema este că sunt prea mult. Și-atunci inima mea a simțit, pentru a mia oară, că se prăbușește. Din prea puțin, am ajuns prea mult, deci în nicio situație nu eram catalogată exact cât și ce trebuie. Au trecut ani, nopți nedormite, plânsete și suspine, au trecut anotimpuri care mi-au tăiat răsuflarea, au trecut toate. Cândva, într-o noiembrie friguroasă, am simțit să spun cu voce tare că sunt suficientă, perfectă, că toți cei pentru care sunt ba așa, ba pe dincolo, pur și simplu nu sunt pentru mine.
Și iată-mă acum, în același noiembrie rece, înfrigurată și tristă pentru toți cei cu care nu m-am potrivit. Am încercat cum am știut eu mai bine, ba chiar mi-am dorit mai mult decât era necesar, de dragul tuturor, în încercarea disperată de a face lucrurile să meargă. Păcat că nu au mers!
De revenit asupra acestui subiect..
Însă până revin, vă las cu ceva ce am găsit, la un moment dat, necăutând nimic – o poezie:
“Înainte să pleci..
Poți să mai stai o secundă?
Vreau doar să te privesc..
Căci dacă va fi ultima dată când te voi vedea,
Îmi voi aminti întotdeauna de tine exact așa cum ești acum..
Lumina lunii pe fața ta
Și reflexia mea în ochii tăi.”
Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.
