Aroganța mă face să cred că cei care mă citesc în mod constant au o idee destul de bine conturată despre stilul pe care îl abordez, cu precădere, în articolele săptămânale. Ceea ce nu este o practică des întâlnită în ceea ce mă privește, ba chiar una la care nu apelez aproape deloc, este spargerea unui text în două părți. Mă știu nerăbdătoare și sunt conștientă de cât de tare îmi displace așteptarea – am tras concluzia că printre cititorii mei sunt mulți asemeni mie. Cu toate acestea, însă, sunt situații ca cea de astăzi, pe care îmi place să le numesc excepționale.

Vă mărturiseam ieri despre pactul tacit dintre mine și timp, despre cum acum câteva săptămâni, într-un moment de sinceritate debordantă, într-un punct al existenței mele în care ambivalența cu care mă confrunt încă de când mă știu își manifesta prezența poate mai vehement ca niciodată, am ajuns să vă povestesc despre cum îmi pare că zilele trec cu rapiditatea unui tren de mare viteză.

Încheiam într-o notă caracteristică..

Trăiesc o revoluție a timpului – de care mă tem.

Și-am înțeles că orice s-ar întâmpla, nimic nu-l va opri. Oricât de tare ne-am împrietenii, el va continua să treacă, căci cu toate că mă iubește, nicio durere de-a mea nu-l va impresiona într-atât încât să-l facă să stea pe loc. Așa e el, iar eu am decis că trebuie doar să-l iubesc înapoi, nicidecum să îl înțeleg. Cred că timpul s-a născut în zodia gemeni.

Și ca un geamăn veritabil, ca un călător veșnic grăbit, mi-au fost de ajuns cele două cuvinte cheie, tren și zodie. Mi-am amintit de “Tren printre zodii” a lui Florea Burtan și de un fragment pe care îmi doresc tare mult să vi-l las – în speranța că va trezi în voi, ceea ce a trezit în mine.

“Trenul fără roți, fără șine”

“Ne întâlniserăm întâmplător, într-o gara./ Ea venea de departe, eu, spre departe plecam,/ Cu un vechi geamantan, și fumam o țigară,/ Frunzele cădeau, amăgite, de pe ultimul ram./ Era tot frumoasă, primejdios de frumoasă./ Frumusețea ei, ca un lujer de dor respira./ Mi-a făcut semn s-o urmez către casă,/ Casa din vis, ce fusese, cândva, și a mea./ Am privit-o în ochi, credeam că glumește,/ Credeam că nu are altceva să îmi spună./ Vorbele ei mă prindeau, ca-ntr-un clește,/ Și, clipe nesfârșite, am ținut-o de mâna./ Haide, mi-a zis, trenul tău nu mai vine,/ Rătăcește, obosit, prin al lumii tunel,/ Umblă ca un duh, fără roți, fără sine,/ Nimeni, absolut nimeni, nu călătorește cu el!…/ Ne întâlniserăm întâmplător, într-o gara/ Și gara aceea avea toate obloanele trase./ Ea, venea dinspre ziuă, eu, mergeam către seară,/ Neștiind din ce lungă singurătate plecase.”

Florea Burtan, poet și jurnalist, rac – din cunoștințele mele.

Cred, totuși, că are ceva și dintr-un geamăn. Eu oricum am ascendentul în rac.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.