“Concluzii ale unui eu interior întârziat”, seria articolelor cea mai dragă sufletului meu, textele cu, poate, cel mai puternic impact emoțional asupra existenței mele, modul meu de a rămâne în fața dumneavoastră aceeași, independent de schimbările apărute în viața mea, bucăți din inima Alexandrei, acte de curaj, zâmbete, suferințe, principii, credințe, sine.

Astăzi, așa cum spune și titlul, vă prezint altfel de concluzii, unele pe care nu le-am tras eu, dar despre care eul meu interior întârziat consideră că îi aparțin, nu din aroganță sau din obrăznicie, ci din sentimentul umil că cineva, cândva, a putut vreodată să exprime atât de bine ceea ce simte el – fără ca măcar să îl cunoască. Astăzi îi mulțumim lui Cătălin Leontie și așternem aici a lui “Atât de frumoasă”:

“Ochii mei te văd atât de frumoasă/ femeie parcă născută din zei/ clipesc și mă-ntorc iar la tine acasă/ unde te admir în miresme de tei/ și gura te știe atât de gustoasă/ când mușc din sărutu-ți cu foame de lup/ tu fugi de la mine tăcută sfioasă/ chemându-mi sărutul pe suflet și trup/ urechea te-aude o melodioasă/ când spui în povești tot ce vrei și ce simți/ și vocea ta caldă și limba tăioasă/ sunt scopul nocturnelor mele rugăminți/ amprenta te simte că ești călduroasă/ în palmă te țin ca pe-o stea de pe cer/ și mâinile noastre încearcă să țeasă/ un nou început pe-o fărâmă de ger/ și sufletul simte cât ești de frumoasă/ femeie venită aici din Olimp/ o inimă am și îți e credincioasă/ tu umple-mi clepsidra cu tine și timp.”

Și tot aici așternem și o frază salvată în treacăt, frază ce m-a făcut să tresar: “Mi-am luat inima în dinți și mă voi urca la bordul acestui avion de hârtie zburând spre nord. Vrei să îmi fii însoțitoare de cord?” Dar și o alta care vorbește atât de clar despre ceva ce eu n-am putut, singură, să rostesc: “Tu ești ca ultima zi din august. Mi-aș dori să te savurez, însă te trăiesc cu tristețe.”

Consider că sunt un om pe care Universul îl iubește într-un mod aparte. De pildă, într-o zi mohorâtă de toamnă, într-o zi în care parcă nimic nu-mi mulțumește și nu îmi liniștește eul interior, face El cumva să îmi scoată în cale o frază care să mă bucure. Așa a fost tot anul. Și anii de dinaintea acestui an. Și toată viața. El mi-a dat ideea seriei “Concluzii ale unui eu interior întârziat”, seria articolelor cea mai dragă sufletului meu, textele cu, poate, cel mai puternic impact emoțional asupra existenței mele, modul meu de a rămâne în fața dumneavoastră aceeași, independent de schimbările apărute în viața mea, bucăți din inima Alexandrei, acte de curaj, zâmbete, suferințe, principii, credințe, sine.. și a sădit în mine ideea acestei serii atunci când aveam cea mai mare nevoie, căci aparent aveam de toate, dar eu știam, în sinea mea, că nu mai am rădăcini.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște