Sfârșitul anului trecut ne-a găsit împreună și cum altfel să îl fi celebrat dacă nu printr-un articol al seriei “Concluzii ale unui eu interior întârziat”? Vă spuneam atunci că textele scrise sub umbrela acestei serii au luat naștere din dorința arzătoare de a rămâne în fața dumneavoastră aceeași, independent de schimbările apărute în viața mea, astfel că am investit în ele părți din sufletul meu, nădăjduind să nu vă dezamăgesc pe voi și, recunosc, pentru a nu-mi pierde curajul, zâmbetul, principiile, credința, sinele.

Recitind rândurile în care am așternut cu grijă gândurile mele cele mai intime, mi-am dat seama că avalanșa de trăiri care s-a prăbușit asupra mea în acest an a fost martora unor schimbări pe care cu greu am reușit să le explic oamenilor din jurul meu. Obișnuiesc să împart anul în anotimpuri, iar ultimele doisprezece luni au avut, cu toate, etichetă. Revin la ideea că în inocența noastră umană ne imaginăm că mai avem timp, însă nimic, niciodată, nu poate fi mai imprevizibil decât timpul.

În anul de la care în câteva ceasuri ne vom lua rămas-bun au încăput, parcă, mai mulți ani.

A fost un an lung, plin, înțesat de bune și de mai puțin bune, cu o primăvară în care am încercat din răsputeri să mă vindec, cu o vară caldă, din toate punctele de vedere, cu o toamnă care m-a reîntors în timp și cu o iarnă în care sărbătorile s-au simțit mai diferit ca niciodată. Una dintre cele mai importante lecții învățate pe parcursul acestor luni este să nu pun niciodată Universul la încercare, să nu îl provoc, să nu îl ațâț, să nu mă cred superioară lui, ci să fac tot ce îmi stă în putință să devin una cu el.

Lecții au fost nenumărate. Este incredibil cât de intensă este legătura dintre lumea exterioară și lumea din interiorul fiecăruia. Vă spuneam într-un dintre articolele pe care vi le-am dăruit pe parcursul acestui an că de multe ori confundăm intensitatea sentimentelor cu natura lor, că reușim nenorocita performanță de a cataloga emoțiile fără să le așezăm, în prealabil, în noi, că învățăm încă din primii ani de viață “despre bun” în paralel cu “despre rău” și că, ajunși la maturitate, căutăm disperați să plasăm fiecare sentiment într-una dintre cele două categorii.

Ce lasă în urmă 2023? Concluzii ale unui eu interior întârziat, iar una dintre ele sună exact așa:

Atunci când vorbim despre oameni, un lucru extraordinar și o caracteristică pe care nimeni, niciodată nu o va putea transforma, aceea că într-o clipă de neatenție, într-un moment de curaj, în urma unei nenorociri sau datorită unui miracol, fără prea multe explicați și aproape deloc argumentat, viața acestora poate să ia o întorsătură neașteptată, neobișnuită, total neînchipuită.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște