Ceva ce nu am simțit să ascund niciodată – mai ales în interiorul celor patru pereți ai prezentului jurnal virtual, este sentimentul de dragoste profundă pe care o port Universului. Ideea că acesta mă iubește într-un mod aparte, sentimentul permanent că tot ceea ce se întâmplă are un motiv, predilecția evenimentelor ce au drept consecință demonstrația permanentă că nu de puține ori destinul s-a scris în favoarea mea.

Și totuși, chiar și sub protecția Universului, sunt momente în care regret că n-am fost îndeajuns de curajoasă, că n-am plecat decât prea târziu, că n-am alergat să îmi ating visurile, îmi pare rău că am pierdut noțiunea timpului, că m-am crezut nemuritoare, că am acceptat să rămân în locuri în care nu m-am simțit bine, că n-am cerut suficient!

Și totuși, curajul se aseamănă, cumva, cu adevărul. Atât unul cât și celălalt sunt subiective și fiecare individ le definește în mod diferit. De pildă, poți avea îndrăzneala necesară să trăiești o viață extraordinară, sau te poți încumeta să accepți, pur și simplu, doar lucrurile firești. Să ajungi să te întrebi la sfârșit de ce nu ai încercat mai tare este, în sine, un act de curaj. Numai un nebun ar putea să realizeze abia în ultimul ceas că voia mai mult de la viață. Numai un mincinos n-ar recunoaște că întotdeauna, într-un colț al inimii sau al minții, s-a gândit că ar putea să lase totul baltă pentru a-și urma visul.

Am fost întotdeauna o fetiță răsfățată, capricioasă și încăpățânată. Am crescut și oamenii pe care i-am cunoscut m-au făcut uneori să simt că nu merit câte am, că nu merit câte îmi oferă ei, că nu pot singură și că oricum nu pot foarte multe. I-am crezut orbește și am uitat, am uitat de părinții și de bunicii mei care-mi spuneau că merit tot, că pot tot. Abia după multă suferință, după multe complexe sedimentate în sufletul și în mintea mea, am reușit să mă revăd copil. Să mă revăd copil în sânul familiei, răsfățată și capricioasă, încăpățânată, dornică să descopăr, să mă las descoperită, curajoasă, lipsită de frici și de temeri. Mi-au trebuit ani care să mă învețe să iubesc viața din nou, să o iubesc atât de tare încât, indiferent de lecțiile pe care mi le oferă, să nu uit niciodată că ea m-a iubit mereu, să nu uit niciodată că viața m-a răsfățat încă de când mă știu.

Sunt zile în care nu știu neapărat ce să vă spun. Circulă în interiorul minții mele idei dintre cele mai variate, însă fie nu mă pot hotărî la care să mă opresc și pe care să o dezvolt, fie niciuna nu mi se pare îndeajuns de interesantă încât să fie exprimată în cadrul unui articol. Astăzi, totuși, am ales de prin articole adunate..

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.