Vă mărturiseam într-unul dintre cele două articole ale săptămânii trecute, sinceră și transparentă, că aș vrea să îmi mut domiciliul în trecut. Vă spuneam tot atunci că nu știu dacă este bine, că nu știu dacă m-ar ajuta cu ceva, ori dacă ar fi indicat să o fac sau nu, dar că mi-e dor – dorul acela care doare. Declaram că tare aș vrea să mă întorc la plasa mea de siguranță, la trecut, ca de fiecare dată când vreau să fug puțin de prezent și ori de câte ori îmi este frică de viitor.

Nu m-am putut abține și chiar dacă primul gând a fost acela de a îndepărta această dorință prostească, am clacat și m-am reîntors, la trecut, în urmă cu doisprezece luni, la un aprilie mai puțin capricios ca cel al anului curent.

Aprilie 2023

Vorbeam atunci despre viața mea, care nu era nici pe departe așa cum îmi imaginasem odată, demult, că o să fie. La momentul acela povesteam despre cum, uitându-mă adesea înapoi, am realizat cât de diferită este ea, de fapt. Vă spuneam despre vina care a venit la pachet cu clișeul clasic, acela că ar trebui să începem de acum să lucrăm și să muncim pentru viața ideală (așa cum privește fiecare dintre noi idealul). Vină care nu a făcut decât să planteze în mine un regret constant: nu am dat totul, aș fi putut mai bine. Regret ale cărui rădăcini nu mă lăsau să respir. Menționam atunci impactul pe care l-au avut asupra existenței mele experiențele pe care le-am trăit cu sau fără voia mea, greșelile în care m-am aruncat cu capul înainte, rutina pe care am îmbrățișat-o. Toate acestea au construit timid, au consolidat și au brăzdat în mine principii, emoții, temeri, bucurii și visuri și tot ele mi-au deschis ochii, m-au ajutat să fiu, să sper, să am curaj, să dăruiesc.

Vă mărturiseam că, în timp, am învățat despre suferința din și pentru iubire faptul că aceasta este nobilă, dar și că dorul doare, că atunci când inima ta este rănită, nu există nici un fel de medicament care să o vindece și că doar timpul îți este, în asemenea cazuri, analgezic.

Universul mi-a arătat în repetare rânduri că un banal gând asupra căruia poposesc mai mult de câteva secunde se poate materializa. Nu mă învăț niciodată minte! Și iată-mă astăzi, nouăsprezece aprilie – anul curent, regretând amarnic tot ceea ce am pus pe hârtie acum mai bine de doisprezece luni.

În prezent existența mea se rezumă la o viața despre care pare că nu știu nimic, dar despre care am vorbit, la un moment dat, într-un articol săptămânal. De parcă eu am pus în Univers ideea unei inimi rănite, a unui dor care doare, a unei suferințe nobile. Zilele mele sunt continuarea unei idei exprimate atunci și, cu toate că încerc cu orice preț să fiu bine, ascultând muzică, dansând în bucătărie, bând cafea, citind și aprinzând lumânări parfumate, niciodată nu m-am simțit atât de străină de viața pe care o trăiesc.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște