Totul ia timp și timpul ia tot.

Și încă nu m-am hotărât dacă acest lucru este o binecuvântare sau un blestem. Totuși, un lucru e cert: în ultima perioadă nimic nu-i mai real de-atât. V-am mai scris de-a lungul experienței noastre despre relația mea cu timpul. O să redau în cele ce urmează ideile unui articol în care încercam din răsputeri să povestesc despre cum am devenit apropiați.

Noiembrie 2023

“Vreau să vă mărturisesc despre cum m-am împrietenit cu anii, despre cum mi-am dat seama că eu și timpul avem această caracteristică comună de a fi nerăbdători, entuziaști. Vreau să vă povestesc despre cum, plină de nesiguranțe, îndoielnică, prea răsfățată și mult prea confuză, am strâns în pumni debusolarea și m-am urcat prefăcându-mă că sunt perfectă pe tocuri cui. Arogantă și încrezută, pe alocuri obraznică, am luat timpul de mână și mi-am găsit adăpost în sufletul lui. L-am întrebat de ce m-a ales, ce a pus în Univers astfel încât să-l găsesc, ce i-a plăcut la mine, ce a păstrat în minte despre noi, ce impresie a avut la prima întâlnire, cu ce emoții și stări îi trec, acum, prin gând. Am continuat să-l interoghez: de ce mă iubește, cât de tare o face, l-am rugat să-mi spună despre sărutările noastre și de ce a ales să le pună în locurile în care le-a pus, i-am cerut să mă privească lung, să tânjească după prezența mea și să se îndrăgostească chiar și în absența inimii și a minții mele. Apoi i-am mărturisit despre dățile în care, atunci când problemele mă copleșesc, bat în retragere, de teamă să nu-i otrăvesc pe ceilalți cu durerile mele. M-a mângâiat ușor și mi-a șoptit aproape de timpan că sufletul lui nu este nicidecum pur și că abia așteaptă să împărțim și bune și rele. Mi-a scris scrisori de dragoste, mi-a declarat iubirea în șoaptă și în gura mare, m-a încurajat să privesc cerul, să citesc în stele, a pus în mine sentimente care mi-au tăiat răsuflarea sau – cum îmi place să spun, a sădit în plămânii mei flori, care chiar dacă erau frumoase, nu mă lăsau să respir. Am avut aventura vieții mele cu cel pe care l-am considerat întreaga mea existență cel mai de temut dușman: timpul. Ah, ce bine că, totuși, ne-am dat o șansă! De atunci.. zilele trec cu rapiditatea unui tren de mare viteză, căci timpul vrea să știe întotdeauna ce urmează și acesta este motivul pentru care nu stă niciodată pe loc.”

Aprilie 2024

Am rămas în continuare îndoielnică, plină de nesiguranță, confuză. Sunt răsfățată, capricioasă, arogantă și încrezută. Sunt extraordinară și magică. Sunt prea mult pentru o cutie mică. Nu încap în convențional. Nu mi-am găsit niciodată locul și totuși.. m-am simțit de multe ori acasă. Sunt prea mult doar pentru cineva care vede puțin. Și-am stabilit deja că genul acesta de oameni nu-s potriviți pentru mine.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.