Viața e prea scurtă pentru iubiri care te țin cu glastra goală.
Stă scris pe coala îngălbenită de vreme din mașina mea de scris.
Viața este prea scurtă să o trăim în așteptare. Viața este prea scurtă să irosim minute, ore, zile în șir, să sacrificăm oportunități, să zăbovim pe treptele reci ale nemulțumirii. Viața este prea scurtă să ne fie teamă să o trăim. Și totuși.. o frică, de cele mai multe ori irațională, tinde să ne guverneze întreaga existență. Ce nenorocire! Ce subiect de roman! Ce tragic!
Sunt zile, ca aceasta, în care nu-mi găsesc cuvintele potrivite. Mă scufund de câteva luni într-un abis sentimental și pare nu doar că nu găsesc ieșirea, ci și că nu fac nimic pentru a o căuta. Am, încă de când mă știu, o afinitate teribilă pentru tristețe. Mi se întâmplă extrem de des să pic într-o stare de melancolie amestecată cu regret, aflându-mă în multe momente din viața mea la granița dintre trecut și viitor, fără dorința de a trăi prezentul.
Aș putea să spun multe lucruri despre mine, însă ceva ce mă caracterizează într-un mod aparte este faptul că mă bucură oamenii. Îmi plac oamenii efervescenți, îmi plac oamenii noi, îmi plac oamenii mei vechi, îmi plac oamenii care, atunci când au plecat, s-au despărțit de mine cu cele mai alese gesturi, îmi plac oamenii care luptă, care nu și-au pierdut speranța, care încă zâmbesc. Îmi plac oamenii spontani, îmi plac oamenii hotărâți, îmi plac oamenii cu esență, oamenii care au înțeles că viața este prea scurtă pentru a fi trăită în așteptare, că viața este prea scurtă să irosim minute, ore, zile în șir, să sacrificăm oportunități, să zăbovim pe treptele reci ale nemulțumirii.
Viața e prea scurtă pentru iubiri care te țin cu glastra goală.
Stă scris pe coala îngălbenită de vreme din mașina mea de scris.
Și de câteva luni am grijă să am întotdeauna glastra plină! Așa mă străduiesc să îmi arăt că sunt demnă de iubit, că sunt frumos de iubit, că merit să fiu iubită. Am tastat la mașina mea veche de scris “amor fati” – să-mi aduc aminte că trebuie să îmi iubesc destinul, că mai mult decât orice.. oamenii sunt destinul meu și că oricât de dificil îmi este uneori să îi privesc cu dragoste.. așa e drept să fac. Pentru nimeni altcineva, ci pentru sufletul meu care, plin de dragoste, n-are nevoie de iubiri care îl țin cu glastra goală.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.