You are currently viewing DOUĂZECI ȘI OPT INFINIT – ALEXANDRA MARINESCU

DOUĂZECI ȘI OPT INFINIT – ALEXANDRA MARINESCU

 

În acest sfârșit de săptămână m-am tot reîntors la trecut – ca de fiecare dată când prezentul nu-mi prea convine și când viitorul mă sperie teribil. Iunie, luna mea favorită din an, luna care îmi găzduiește cu duioșie ziua de naștere. Acum doi ani va spuneam că în curând voi așeza în buchetul vieții mele și cea de a douăzeci și șasea floare, astăzi vă spun că am prins-o, nu de multă vreme, și pe cea de a douăzeci și opta.
Sunt mândră și bucuroasă că reușesc, chiar și în perioadele mai dificile din viața mea, să vă scriu vouă – săptămânal, să redactez acest jurnal virtual pe care i l-am promis mamei cu mult timp în urmă. Sunt fericită pentru tot ceea ce am și învăț cu pași mici, zilnic, să nu mai pun atât de mult preț pe ceea ce îmi lipsește. Viața a fost mereu darnică cu mine, m-a răsfățat și m-a dojenit atunci când a fost cazul. Sunt așa cum trebuie să fiu și, după foarte multe încercări, am reușit să accept fiecare lucru pe care ea mi l-a dat sau pe care, din contră, mi l-a luat. Nu am pretins niciodată că viața mea este ușoară, însă privind în jur nu pot decât să mulțumesc Cerului pentru toate, pentru toate ale mele.
Sunt sensibilă, sufletistă și empatică, am o inima în interiorul căreia încape întreg Universul și un suflet bătrân – chiar dacă corpul îmi este tânăr. Expresia latină “omnia mea mecum porto” mi-a călăuzit întotdeauna, cred eu, pașii, astfel că am învățat în timp că nu ceea ce vedem cu ochii este important, ci ceea ce simțim cu inima.
Duc în spate lumea toată, iar în interiorul meu se dau adesea bătălii crunte. Sunt departe de cea mai bună versiune a mea, însă știu că ceea ce sunt la momentul prezent reprezintă într-adevăr cea mai bună versiune a mea de până acum. Dorința nesecată de a face lucrurile bine și de a îi mulțumi pe cei din jurul meu în mod constant îmi provoacă, adesea, stări pe care nu le pot explica foarte bine în cuvinte. Vinovăție că nu fac destul, teamă că nu mă străduiesc, de fapt, cât trebuie, nevoie de validare și nesiguranță. Defecte greu de recunoscut și greu de îndreptat, dar și acestea tot ale mele, parte din mine.
Îmi doresc ani infiniți, sănătoși, plini. Îmi doresc să îmi dau voie să fiu fericită, să îmi dau voie să contez, să las ceva în urma mea și să mă schimb exact atât cât trebuie, dar totuși nu prea mult, căci mi-e teamă să nu mă îndepărtez prea tare de ființa perfectă pe care a zămislit-o Dumnezeu în pântecele mamei mele. Douăzeci și opt infinit.

 

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.