Inima mea e goală și plină în același timp. În inima mea, pustiită în multe dintre dăți, încape întreg Universul. Inima mea e blândă, bună și iertătoare, inima mea iubește cu tot ce are, chiar dacă e obișnuită să fie iubită înapoi doar cu jumătăți de măsură, inima mea simte totul, speră totul, vrea totul. Inima mea neînfricată zâmbește cu lacrimi în ochi și calcă fericită pe cioburi de sticlă. Și oricât de mult am luptat de-a lungul vieții să o schimb, n-am făcut decât să realizez că inima mea e mai încăpățânată decât orice minte îndărătnică.

Oare cât de nefericit este, de fapt, un suflet care nu știe să definească fericirea? – mă întrebam în câteva articole trecute. Vă mărturiseam tot atunci că nopțile îmi sunt seci și neînsuflețite, că somnul îmi pare ceva străin, că tutunul substituie aproape orice nevoie și că eu mă plimb de colo până colo ca o stafie, cu pașii simțindu-se de parcă nu ating solul, cu fața palidă și cu o inimă goală în interior. Și totuși, inima mea reușește să bată, reușește să se bucure pentru succesul oamenilor pe care îi iubesc, reușește să spere, să creadă, să zâmbească cu lacrimi în ochi și să calce fericită pe cioburi de sticlă.

Revin la ideea că atunci când în piept îți bate o inimă ca a mea, îți trăiești întreaga existență guvernat de speranța că într-o bună zi vei găsi pe cineva în fața căruia nu va fi nevoie să îți traduci constant sufletul. Astfel, îi scrii pe oamenii de care ești îndrăgostit și visezi la cineva care să te iubească atât de tare și atât de potrivit încât să te scrie înapoi. Să scrie despre un paradox umblător, chinuit de ideea că ar putea să aibă totul, dar care nu are, de fapt, nimic!

Ciudat, n-am mai scris despre oameni de ceva timp.. poate că pur și simplu nu mi se mai potrivește nimeni.

Inima mea e goală și plină în același timp. În inima mea, pustiită în multe dintre dăți, încape întreg Universul. Inima mea e blândă, bună și iertătoare, inima mea iubește cu tot ce are, chiar dacă e obișnuită să fie iubită înapoi doar cu jumătăți de măsură, inima mea simte totul, speră totul, vrea totul. Inima mea neînfricată zâmbește cu lacrimi în ochi și calcă fericită pe cioburi de sticlă. Și oricât de mult am luptat de-a lungul vieții să o schimb, n-am făcut decât să realizez că inima mea e mai încăpățânată decât orice minte îndărătnică.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.