O plajă goală și un apus târziu. Un suflet rătăcit și valuri care se sparg de țărm.
Marea este un sentiment, nu un loc.
Aș vrea să vă spun că ultimele luni din viața mea au venit cu schimbări greu de explicat în cuvinte, adevărul, însă, este altul: transformările au început acum aproape doi ani. De-a lungul acestui timp m-au încercat sentimente dintre cele mai diverse: neputință, regret, furie, dezamăgire, mândrie, liniște, bucurie, entuziasm, tristețe, singurătate, duioșie, calm, haos, voință, abandon, teamă, independență, sufocare, deznădejde, exaltare – și toate guvernate de caracteristica cu cea mai puternică amprentă asupra mea.. ambivalența. Toate venite în valuri, care m-au scufundat sau care m-au ținut deasupra liniei apei, menite să mă înece sau să mă ajute să respir.
Marea este un sentiment, nu un loc.
Eu sunt un cumul de sentimente, nu un simplu muritor. Îmi aduc aminte de primul articol al seriei “Concluzii ale unui eu interior întârziat”. Vă scriam atunci mânată de o tristețe interioară greu de suportat, iar rândurile împărtășite cu voi se simțeau ca niște guri mari de aer, pe care le trăgeam în piept cu nesaț, convinsă fiind de faptul că toate sentimentele vin în valuri.
Mă reîntorc la povestea pe care v-am spus nu o dată, ci de mai multe ori.. povestea mea despre emoții, povestea în care eu joc rolul personajului principal, povestea în care mă numesc Emoție. Emoție, emoție lăuntrică și nu numai, captivă într-un Wonderland modern, asemeni unei Alice brunete, întâlnind tot felul de creaturi fantastice, înfricoșătoare sau nu, putând încă să văd bunătatea, empatia, iubirea, furia, durerea, frustrarea și răzbunarea. Îmi sunt în continuare prietene și atunci când ne punem în cerc, încă pot sa le spun, stânjenită, dar zâmbitoare, că eu sunt ele toate, că eu sunt Emoția.
Ceva, totuși, pare diferit, se simte diferit și este diferit! Emoția s-a intensificat. Eu m-am intensificat și odată cu mine s-au intensificat și bunătatea, empatia, iubirea, furia, durerea, frustrarea și răzbunarea. Și niciuna nu îmi este altceva decât prietenă pentru că am început să le accept pe toate, să le îmbrățișez pe toate și să mă identific cu toate.
Mă identific cu marea, cu sentimentul, nu cu locul.
O plajă goală și un apus târziu. Un suflet rătăcit și valuri care se sparg de țărm.
Căci mai presus de orice, am învățat că marea este un sentiment, nu un loc, iar trăirile mele vin în valuri, care mă scufundă sau care mă țin deasupra liniei apei, menite să mă înece sau să mă ajute să respir.
Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.
