Ultimele luni mi-au impus să recitesc acest articol tocmai pentru a-mi aduce aminte cine sunt. Familia a fost încă de când mă știu un subiect sensibil pentru mine și de-a lungul timpului v-am spus, cel puțin tangențial, că ochii pe care alegem să îi închidem sau să îi deschidem, momentele în care o facem, motivele din spatele acestei practici țin, de foarte multe ori, de copacul familiei noastre, copac ale cărui rădăcini, indiferent de direcția în care cresc ramurile, rămân întotdeauna împreunate.
V-am mai spus de-a lungul timpului că atunci când mă gândesc la sintagma iubirea te orbește.., îmi vin în minte în mod automat următoarele cuvinte: ..iar prietenia te face să închizi ochii. Și într-o seară de joi am realizat că nu doar în relațiile de dragoste avem tendința să rămânem nevăzători în fața anumitor aspecte, ci și în fața relațiilor de rudenie.
M-am tot gândit la motivul din spatele acestei practici, m-am tot întrebat de ce, atunci când vine vorba de membrii familiei noastre, avem tendința să ne încălcăm principiile, să ne uităm valorile. M-am uitat la mine, trecut și prezent, am retrăit dățile în care nu doar că m-am lăsat orbită, ba chiar mi-am pus mâinile peste ochi și am încercat cu toată ființa mea să nu văd, să mă prefac că nu înțeleg, că nu știu ce se întâmplă, să îmbrac haina omului naiv. Și totuși, am văzut întotdeauna, am știut, am simțit.
Dacă familia este așa cum învățăm să o desenăm în primele zile de școală, un copac plin de ramuri lungi și frumoase, indiferent de direcția în care, pe parcursul vieții, decidem să creștem, e bine de știut că rădăcinile ne vor fi întotdeauna împreunate.
Familia este darul prețios pe care Dumnezeu ni-l oferă încă din primele clipe ale vieții și tot familia este darul care ne modelează asemeni unei cărți primite la aniversarea primului an. Și-apoi la aniversarea celui de al doilea an. Și tot așa. Iar cărțile se transformă în lecții din care, odată cu înaintarea în vârsta, învățăm din ce în ce mai multe: la început deprindem ceea ce este bine să facem, ca mai apoi să realizăm și ceea ce nu este neapărat bine să facem. Cred că acela este momentul în care ne hotărâm să le privim în ochi pe toate cele pe care, ani de-a rândul, ne-am străduit să nu le vedem.
Familia este ceva ce nu alegem, însă apartenența într-una poate, la un moment dat, să fie una dintre cele mai prețioase lecții pe care ni le oferă Dumnezeu. Mi-am dorit încă de când mă știu să am loc la masa alor mei, însă uneori viața mi-a arătat că o masă mare nu înseamnă neapărat o masă cu oamenii care simți că te iubesc și te acceptă exact așa cum ești. În timp, dimensiunile acesteia s-au modificat și cu toate că mi-a fost greu, eu am păstrat același număr de scaune – chiar dacă unele sunt libere de mulți ani și probabil așa vor rămâne întreaga mea existență.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște