Astăzi este o zi grea, din toate punctele de vedere. De fapt, nu, n-am să mă feresc, este într-adevăr o zi proastă. Vremea de afară nu ajută nici ea, ploua, bate vântul și întregul oraș este mohorât. Astăzi am învățat o chestie prețioasă; și știți cum se întâmplă în viață: mai întâi dai examenul și apoi înveți lecția. Desigur, știam teoretic tot ce se putea, la practică, însă, cumva am picat. Ca să nu mai lungesc agonia sau misterul, am s-o spun cu rapiditatea cu care tragi un bandaj aplicat pe o rană sângerândă: oamenii o să pună întotdeauna propriul interes mai presus de orice, mai presusus decât oricine, chiar dacă se vor bate cu pumnii în piept că nu o vor face.

Știu, înțeleg foarte clar ideea prin care tu ești cel mai important, tu meriți totul, pentru tine trebuie să lupți, ție trebuie să îți fie bine. O înțeleg și o susțin, însă nu cu orice preț. N-am fost de acord niciodată cu răul produs celui de lângă tine, cu bârfa, cu minciunile, cu răutatea gratuită, cu frustrarea revărsată asupra celuilalt. Pe de altă parte sunt om și sunt conștientă că aceste lucruri se întâmplă zilnic, fie că te supără ceva la muncă și când ajungi acasă te cerți cu partenerul de viață, fie că prietena ta cea mai bună nu îți împărtășește părerea într-o anumită privință și te te răzbuni, fără să-ți dai seama, pe părinți. Nu la astfel de exemple mă refer, nu la argumente minore (care nu sunt, de fapt, deloc de neglijat nici ele), ci mai degrabă la răul acela conștient, care chiar dacă nu se folosește de violență, ajunge să provoace durere și fizic. Cum pot unii să trăiască cu gândul că au pus alți oameni în situații fără scăpare, în ipostaze extrem de dificile, n-am să înțeleg niciodată. Văd în asta frustrare, lipsă de conștiință, lașitate, lipsă de noblețe, de înțelegere, de bunătate, de sinceritate. Și cu toate acestea, din păcate, o văd din ce în ce mai des.

Recapitulând, astăzi, am învățat, sper pentru ultima dată, că fiecare are propria agendă, că oamenii nu sunt naivi, nici nu-și iubesc aproapele așa cum le propovăduiește credința. Ei sunt ca vântul ce astăzi bate peste orașul meu: rece, orientat într-o direcție clară. Îmi pare rău că sunt nevoită să o spun din nou: într-o lumea rea, ca cea în care trăim, să fii bun este un act de curaj. Și de ce o spun cu părere de rău? Pentru că nu ar trebui să fie așa. Oamenii buni ar trebui să îi depășească numeric pe cei răi. Oamenii buni ar trebui să existe peste tot, nu să fie considerați excepții.

Concluzionez și sfârșesc articolul dorindu-mi să mă aflu undeva departe de agitație, de rău, de fustrare și de minciună, pe o verandă, citind poezii, departe de gândul că astăzi am avut o zi proastă.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.