Zilele trecute au fost guvernate de coincidențe, iar aceste potriviri ale Universului, așa cum îmi place mie să le spun, nu au făcut decât să îmi întărească ideea că sunt în locul potrivit, oricât de ciudată mi s-ar părea această perioadă a vieții mele.

Dezamăgirile nasc blocaje.

Cu aceste cuvinte aș putea să spun că însumez experiențele ultimelor săptămâni. Aceste cuvinte par a fi răspunsul unor întrebări pe care mi le-am pus în ultimele luni, luni în care, cu toate că “ne-am auzit” aproape săptămânal, simt că am fost absentă. Abia aștept să mă vindec de dezamăgiri și să las blocajele în urmă, căci abia aștept să vă scriu, din nou, ancorată în ideile pe care le exprim, în poveștile despre care vă spun, dornică de a vă împărtăși momente din viața mea de zi cu zi. M-am simțit și încă mă simt străină de mine și, implicit, de voi, însă, așa cum debutam în articolul de astăzi, zilele trecute au fost guvernate de coincidențe, iar aceste potriviri ale Universului, așa cum îmi place mie să le spun, nu au făcut decât să îmi întărească ideea că sunt în locul potrivit, oricât de ciudată mi s-ar părea această perioadă a vieții mele.

În orice caz, coincidențele m-au fascinat încă de când mă știu. Ba chiar îmi aduc aminte vag faptul că la un moment dat am scris ceva despre acest subiect. Revenind, ceea ce m-a împins spre a vă povesti astăzi despre aceste potriviri ale Universului, ceea ce m-a făcut să îmi doresc să redactez despre ele, este o întâmplare petrecută chiar după-amiaza trecută: răsfoind prin paginile unui volum de poezii am regăsit- pe Nina Cassian și pe a ei “Voiam să rămân în septembrie”. Atunci s-a așezat în mintea mea ideea că acum un an, exact în această perioadă, vă spuneam că toamna este sezonul poeziei și al paltoanelor, căci imediat ce trece luna septembrie, las în cui proza și pălăriile.

“Voiam să rămân în septembrie/ pe plaja pustie și palidă,/ voiam să mă-ncarc de cenușa/ cocorilor mei nestatornici/ și vântul greoi să-mi adoarmă/ în plete cu apa năvoade;/ voiam să-mi aprind într-o noapte/ țigara mai albă ca luna,/ și-n jurul meu – nimeni, doar marea/ cu forța-i ascunsă și gravă;/ voiam să rămân în septembrie,/ prezentă la trecerea timpului,/ cu-o mână în arbori, cu alta-n/ nisipul cărunt – și să lunec/ odată cu vara în toamnă…/ Dar mie îmi sunt sorocite,/ pesemne, plecări mai dramatice./ Mi-e dat să mă smulg din priveliști/ cu sufletul nepregătit,/ cum dat mi-e să plec din iubire/ când încă mai am de iubit…”

Toamna nu m-a întristat niciodată, chiar dacă venirea ei adoarme natura și nu de mult timp a adormit, odată cu ea, și parte din sufletul meu. Coincidențele din ultima vreme, aceste potriviri ciudate ale Universului, nu au făcut decât să îmi întărească ideea că sunt în locul potrivit, oricât de ciudată mi s-ar părea această perioadă a vieții mele.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște