Mă gândeam de dimineață la articolele anului trecut, mă gândeam la cât de ușor au fost unele dintre ele scrise, la lejeritatea cu care s-au așternut ideile, la cât de frumos s-au sedimentat unele peste celelalte. Am concluzionat că fie inspirația vine în valuri, fie nici măcar inspirația nu se poate hotărî de ce parte a baricadei să fie. Sunt situații în care reușesc cu foarte mare ușurință să redactez un articol și situații în care mă chinui atât de tare încât trec zile în șir fără ca eu să am ceva îndeajuns de bun încât să vadă lumina ziarului. Mă conformez. Chiar dacă întotdeauna am urât ideea de a mă supune, când vine vorba de mine, încerc să-mi acord clemența pe care consider că o merit. Nu a fost așa întotdeauna, obișnuiam să fiu nemiloasă, aspră și mult prea dură cu mine însămi. Viața mi-a demonstrat, însă, că „alb și negru” nu este întotdeauna suficient și că „gri” poate fi exact terenul neutru pe care, din când în când, ne putem odihni sufletul, mintea și trupul.
Vă spuneam într-unul dintre articolele săptămânilor trecute că dezamăgirile nasc blocaje. Și tot atunci vă mărturiseam că aceste cuvinte însumează experiențele ultimei perioade, ca un răspuns al unor întrebări pe care mi le-am pus în ultimele luni, luni în care, cu toate că “ne-am auzit” aproape săptămânal, simt că am fost absentă. Abia aștept să mă vindec de dezamăgiri și să las blocajele în urmă, căci abia aștept să vă scriu, din nou, ancorată în ideile pe care le exprim, în poveștile despre care vă spun, dornică de a vă împărtăși momente din viața mea de zi cu zi. M-am simțit și încă mă simt străină de mine și, implicit, de voi, însă, așa cum debutam în articolul de astăzi, zilele trecute au fost guvernate de coincidențe, iar aceste potriviri ale Universului, așa cum îmi place mie să le spun, nu au făcut decât să îmi întărească ideea că sunt în locul potrivit, oricât de ciudată mi s-ar părea această perioadă a vieții mele.
Sunt sensibilă, sufletistă și empatică, am o inima în interiorul căreia încape întreg Universul și un suflet bătrân – chiar dacă corpul îmi este tânăr. Expresia latină “Omnia mea mecum porto” mi-a călăuzit întotdeauna, cred eu, pașii, astfel că am învățat în timp că nu ceea ce vedem cu ochii este important, ci ceea ce simțim cu inima. Duc în spate lumea toată, iar în interiorul meu se dau adesea bătălii crunte. Sunt departe de cea mai bună versiune a mea, însă știu că ceea ce sunt la momentul prezent reprezintă într-adevăr cea mai bună versiune a mea de până acum. Dorința nesecată de a face lucrurile bine și de a îi mulțumi pe cei din jurul meu în mod constant îmi provoacă, adesea, stări pe care nu le pot explica foarte bine în cuvinte. Vinovăție că nu fac destul, teamă că nu mă străduiesc, de fapt, cât trebuie, nevoie de validare și nesiguranță. Defecte greu de recunoscut și greu de îndreptat, dar și acestea tot ale mele, parte din mine. Îmi repet constant: aceasta este doar o perioada, nu viața mea toată!

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.