Ajunsă din nou în fața unei coli albe sau a unui calculator cu bateria aproape descărcată.

Septembrie m-a găsit lipsită de inspirație, însă, deloc obișnuit pentru mine, fără dorința de a chema înapoi vara. Cel puțin nu pe cea trecută. Îmi place toamna, iar anul acesta avem în comun mai multe ca niciodată: amorțeală, tristețe, teamă, pe alocuri aroganță, demnitate și ambivalență. Toamna se culeg strugurii și se fac mărturisiri dintre cele mai ascunse. Nu v-am spus niciodată, însă cea mai îndrăgită serie a articolelor mele săptămânale, “Concluzii ale unui eu interior întârziat” a luat naștere în urma unui doliu adânc. Îmi pare că sfârșitul acestei serii este adus de același doliu pe care, sincer, m-am obișnuit cumva să-l port în suflet. Pierderile suferite nu au ca subiect același om, însă ambele simbolizează o moarte. Cineva a urcat în Ceruri și îmi călăuzește pașii de sus, în timp ce altcineva s-a mutat pe o altă stradă, nu mi se mai adresează cu apelativul iubito, iar distanța dintre noi seamănă mai de grabă cu o prăpastie adâncă.

Sau cum am ajuns să scriu, din nou, despre tine..

Toamna versurile capătă altă înfățișare, de vină poate-s lumânările parfumate care le acompaniază, mirosul de zahăr caramelizat sau răcoarea specifică. Știu că vă spun des despre o anumită poezie, pe care am grijă să vi-o las inserată printre propriile-mi gânduri, că este una dintre preferatele mele. Adevărul este că am o afinitate pentru multe dintre ele, acum îmi trec prin minte zeci de titluri, însă una anume a rămas cu mine încă din adolescență, iar în unele nopți, ca de nicăieri, ia naștere în mine dorința de a o recita, ca pe o rugăciune, ca pe o mantră.

Lucian Blaga – Izvorul nopții

“Frumoaso,/ ți-s ochii-așa de negri încât seara/ când stau culcat cu capu-n poala ta/ îmi pare/ că ochii tăi, adânci, sunt izvorul/ din care tainic curge noaptea peste văi/ și peste munți și peste șesuri/ acoperind pământul/ c-o mare de-ntuneric./ Așa-s de negri ochii tăi,/ lumina mea.”

 Toamna se culeg strugurii și se fac mărturisiri dintre cele mai ascunse. Nu v-am spus niciodată, însă cea mai îndrăgită serie a articolelor mele săptămânale, “Concluzii ale unui eu interior întârziat” a luat naștere în urma unui doliu adânc. Îmi pare că sfârșitul acestei serii este adus de același doliu pe care, sincer, m-am obișnuit cumva să-l port în suflet. Pierderile suferite nu au ca subiect același om, însă ambele simbolizează o moarte. Cineva a urcat în Ceruri și îmi călăuzește pașii de sus, în timp ce altcineva s-a mutat pe o altă stradă, nu mi se mai adresează cu apelativul iubito, iar distanța dintre noi seamănă mai de grabă cu o prăpastie adâncă.

 Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște